STOICIU LIVIU IOAN, în proces cu Uniunea Scriitorilor din România, în calitate de reclamant pentru Fond – obligaþia de a face” (conform Citaþiei emise la 6 august 2008 / Dosarul 6713/4/2008)

Cãtre Judecãtoria Sectorul 4 Bucureºti

ÎNTÂMPINARE
la cererea-acþiune semnatã de Nicolae Manolescu, preºedintele Uniunii Scriitorilor din România, „prin avocat Deleanu Ioan”
 

Domnule Preºedinte al Judecãtoriei,

E primul proces de care am parte de când mã ºtiu, deºi scriu continuu ºi public în presa scrisã, în ziare ºi reviste, de la Revoluþie încoace (am publicat ºi zilnic opinii critice ºi articole de atitudine, dar mai ales am publicat ºi public sãptãmânal, insistând pe domeniile politic, social ºi cultural-literar). În ultimii aproape 19 ani, publicistica, redescoperitã în libertate, a ocupat ºi locul întâi la masa mea de scris. E prima oarã când sunt acuzat oficial de „calomniere” – în condiþiile în care eu nu fac decât sã critic abuzuri în funcþii, sã spun lucrurilor pe nume ºi sã fac observaþii intransigente pe seama lor. Cel ce m-a chemat acum în instanþã (Nicolae Manolescu, care „reprezintã legal” Uniunea Scriitorilor din România; o voi prescurta mai jos USR) confundã din rea-credinþã critica incomodã, neconvenabilã domniei sale, cu calomnia, trecând, mai nou, ºi la hãrþuirea mea prin Justiþie, iatã, sã mã intimideze. Rãstãlmãcirile cuvintelor mele ºi interpretarea cã ele ar calomnia numai fiindcã sunt critice, amintesc de reflexele trecutului comunist, de o mentalitate compromisã, neculpabilizatã. A calomnia înseamnã a face afirmaþii mincinoase sau a aduce acuzaþii false, ceea ce nu e cazul meu. Pentru mine nu conteazã decât adevãrul!

Insist pe al doilea alineat al cererii-acþiune semnatã de N. Manolescu: „Sã obligaþi pârâtul sã înceteze calomnierea prin presã a Uniunii Scriitorilor din România ºi a persoanelor din conducerea acesteia, sub sancþiunea unor plãþi de daune cominatorii a câte 1.000 lei / zi, pentru toatã perioada de la rãmânerea definitivã ºi irevocabilã a hotãrârii ce se va pronunþa ºi pânã la întreruperea efectivã a calomnierii”! Din start, îmi manifest stupefacþia cã e posibil numai sã se cearã prin Justiþie, azi, sã i se suspende semnãtura unui scriitor independent (cum sunt eu) printr-o hotãrâre „de la data… la data”, sã fie cenzurat „legal”, sã i se închidã gura, cum se spune. Oricât de critic ar fi el la adresa unei persoane sau instituþii publice! E împotriva Constituþiei ºi a bunului simþ. Sã citez din Constituþie: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinþelor ºi libertatea creaþiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. Câºtigul real principal postcomunist a fost libertatea de expresie! Iatã însã cã azi, dupã 19 ani de democraþie, sunt ameninþat cu plata a 10 milioane de lei vechi pe zi dacã am opinii critice ºi scriu articole de atitudine!

De ce s-a ajuns pânã aici, sã mi se impunã azi tãcerea? Numai dictatura comunistã ºi Securitatea mi-au mai impus asta, obligându-mã sã intru în disidenþã. Sã nu mai critic, azi, USR ºi conducerea ei operativã, cu orice preþ? Vã rog sã reþineþi (n-am altã explicaþie): la USR, la nivel de conducere, s-a intrat în campanie electoralã, în prima parte a anului viitor vor avea loc noi alegeri în breasla scriitoriceascã, va fi ales un nou preºedinte al ei, cu vicepreºedinþi ºi secretari, un nou Comitet de conducere (format din 11 membri „executivi”), un nou Consiliu. E clar, dezvãluirile mele din presã „deranjeazã”, stricã jocurile electorale… De fapt, de ce trebuie sã-mi justific eu cuvintele, la o cerere-acþiune de tip autoritarist?

Se subliniazã în cererea-acþiune conceputã „la general”, semnatã de N. Manolescu, cã în calitatea mea de membru al „Consiliului ca organ suprem de conducere a USR” calomniez USR ºi „deopotrivã conducerea acesteia” (se referã la conducerea operativã a USR, la cei ce primesc salarii pentru funcþiile deþinute la USR, în frunte cu N. Manolescu). Vã rog sã reþineþi: tocmai fiindcã sunt membru al acestui Consiliu „suprem” de conducere al USR (neretribuit), am responsabilitatea expresã, faþã de cei ce m-au ales, faþã de breasla scriitoriceascã, sã fiu critic, transparent, sã nu ascund adevãrurile care lasã de dorit din activitatea conducerii operative a USR, sã o þin din scurt. Mai e ceva de comentat?

Se face caz în întreaga cerere-acþiune de „prestigiul” Uniunii Scriitorilor din România (USR). Care „prestigiu”? Cine l-a determinat? Cine e USR? O instituþie „sub vremi”, care nu se respectã. Prestigiu înseamnã „autoritate moralã” (conform tuturor dicþionarelor) – iar instituþia USR nu se poate lãuda cu nici o acþiune publicã moralã, care sã-i fi atras simpatia populaþiei! Din contrã, USR a ajuns la paroxism: de când a fost ales N. Manolescu preºedinte, în 2005, a fost interzisã semnãtura lui Paul Goma (deoarece e incomod în tot ce scrie ºi azi) în revistele ce apar sub egida USR! Paul Goma fiind un simbol al rezistenþei anticomuniste româneºti, un mare scriitor-disident pe care-l are România, refugiat politic ºi azi în Franþa (ºi pentru care USR nu miºcã un deget sã-l aducã în þarã, din contrã, îl pune la zid cu etichete condamnabile)! Din acest motiv am intrat personal în conflict principial direct cu N. Manolescu ºi cu „cei 11” din Comitetul de conducere al USR, care au gãsit de cuviinþã sã-l compromitã ºi pe plan internaþional pe Paul Goma, nu numai în þarã! Luându-i apãrarea lui Paul Goma ºi publicându-l în revista Viaþa Româneascã, pe care o conduceam, am intrat în… dizgraþia conducerii nedemne a USR! Iatã urmarea, am fost dat în judecatã deoarece apãr Drepturile Omului, începând cu libertatea de expresie.

Se face caz cã eu aduc prejudicii imaginii USR, cã „defãimez” USR (ºi conducerea sa, în frunte cu N. Manolescu), care, citez din cererea-acþiune, „în decursul anilor de existenþã s-a definit cu demnitate ºi competenþã în România ºi în afarã, printro (sic!) activitate susþinutã de promovare a literaturii de calitate” – fals! Care demnitate ºi competenþã? Care imagine? USR n-a fost decât o instituþie colaboraþionistã, care a dezvoltat condamnabil ideologia comunistã ºi a ridicat pe cele mai înalte culmi dictatura ceauºistã… USR a înfierat public orice „ieºire din rând” a scriitorilor disidenþi, ba chiar i-a dat afarã din rândurile ei! Exemplul lui Paul Goma, dacã tot l-am pomenit mai sus, e flagrant: nu numai cã n-a fost apãrat de USR în 1977, dar a fost exclus din USR ºi lãsat pe mâna poliþiei politice.

Apropo: sunt acuzat cã pot aduce în viitor prejudicii (prejudicii potenþiale, deci) prin criticile mele – de când se judecã azi „poveºti cu calomnii ºi prejudicii” care se pot întâmpla în viitor? Sunt condamnat preventiv, Doamne fereºte, ca „inamic public numãrul 1”? Nu se judecã faptele propriu-zise? Iar dacã am adus cumva vreun prejudiciu USR, rog sã se evalueze asta oficial, prin firmã autorizatã.

Mai mult, sunt acuzat cã mã lansez nu numai în calomnierea USR, ci ºi în „calomnierea altor personalitãþi publice din þara noastrã”! Iatã motivul pentru care i se cere Justiþiei sã mã execute sumar, sã-mi interzicã semnãtura – ºi orice cuvânt critic pe care-l voi mai scoate sã fie plãtit cu 1.000 lei noi pe zi! E incredibil: pe toþi îi „calomniez”, deºi nu fac decât sã consemnez adevãruri neconvenabile!

Vã puteþi imagina? Poþi critica orice, ºi Preºedinþia României ºi orice instituþie fundamentalã a statului, azi, dar nu poþi critica Uniunea Scriitorilor, conducerea ei? E de tot râsul (sau plânsul)…

Nu pun în discuþie cererea-acþiune cãtre „Judecãtoria 4 Bucureºti”, întru-totul rudimentarã (dactilografiatã penibil, cu greºeli de genul „printro” ºi „întro”, legat, sau „creierea de disensiuni”, cu virgule puse împotriva ortografiei), semnatã uluitor de Nicolae Manolescu, imaginându-mi cã de vinã e numai avocatul sãu, Deleanu Ioan. Sigur, N. Manolescu nu are nici o scuzã cã aºa compromite Uniunea Scriitorilor din România (USR). Îmi e mie ruºine de toatã aceastã cerere-acþiune „fãrã obiect”, jignitoare ºi agramatã (toatã e construitã pe acelaºi calapod, de tip: „acesta, cuprins de febra scrierilor sale”; ultimul paragraf atinge apogeul, în care N. Manolescu cere pedepsirea mea, prin pronunþarea antologicã a unei hotãrâri în Justiþie care sã-mi suspende semnãtura – întreb: sã fiu pedepsit pentru ce n-am fãcut?).

Se mai spune în cererea-acþiune cã „inventez scenarii” (sic!) – dacã sunt scenarii, deci literaturã, nu pot fi incriminate. Apoi, bazaconia cã prin aceste articole de atitudine eu îmi fac un „renume”, nu mai trebuie sã o demontez, e de ajuns sã citiþi biobibliografia mea, sã gãsiþi adevãratul „renume”. Nu mai pun la socotealã cã se începe, jenant, cu: „În fapt, se constatã cã pârâtul…” – cine „se constatã” (la plural, cu drept de instanþã), într-o cerere-acþiune semnatã de N. Manolescu, care se transformã astfel în delaþiune?

Totodatã, cererea-acþiune e plinã de neadevãruri ºi acuzaþii false (de fapt, ea mã calomniazã pe mine): eu n-am pornit nici o „campanie unilateralã de calomniere” la adresa USR ºi a conducerii sale, pur ºi simplu îmi fac datoria, îi atrag atenþia breslei scriitorilor ce se întâmplã în realitate. N-am apelat la nici un „atac personal”, atac funcþiile publice. Nicãieri n-am afirmat cã USR e „un fel de grupare nelegalã” (e tendenþios argumentul în sine al acestei cereri-acþiune, odatã ce ºi eu sunt unul dintre aleºii structurilor de conducere ale USR, cu drepturi depline, inclusiv de a avea reþineri asupra acþiunilor abuzive ale conducerii USR). O altã aberaþie: cã eu urmãresc ºi „creierea (sic!) de disensiuni în interiorul uniunii” – de unde pânã unde? Numai fiindcã spun unor lucruri pe nume ºi cei vizaþi se simt descoperiþi?

Mã abþin sã fac alte referiri. Aºtept sã vãd enumerate „calomniile” de cãtre N. Manolescu ºi avocatul sãu, sã pot sã le demontez minciuna ºi falsul. Vrea USR sã-ºi spele rufele murdare în instanþã? N-am nimic sã-mi reproºez, n-am intenþionat nici o clipã sã discreditez vreodatã pe cineva, în nici un context. Repet, mi-am fãcut datoria faþã de mine însumi, dând de gol lucruri reproºabile conducerii USR (cu USR n-am nimic de împãrþit, se înþelege, din contrã, iau apãrarea rolului ei sindical; din pãcate, cel ce mã cheamã pe mine acum în judecatã a politizat USR, ceea ce e de neacceptat, ºi nu e numai opinia mea, „oamenii lui Manolescu” au acaparat tot). Repet, nu calomniez pe nimeni, de aproape 19 ani spun doar lucrurilor neconvenabile pe nume. Nu mã intereseazã dacã e preºedintele sau premierul României, sau e preºedintele USR: atunci când am de fãcut cunoscutã o opinie criticã a mea în legãturã cu un aspect sau altul, o fac fãrã prejudecãþi, cu onestitate. Nu am nimic de împãrþit personal cu nimeni, apãr numai cu sinceritate principiile, adevãrul lor. Mã lupt cu bunã-credinþã cu tot ce mi se pare a fi abuz de funcþie.

Închei, întrebându-mã naiv: iubitor de confraþi cum e, criticul literar N. Manolescu a uitat cã înainte de a da în judecatã, „deontologic”, trebuie sã apelezi pe scurt la Dreptul la replicã în presa scrisã, dacã eºti nemulþumit de ceea ce s-a scris despre tine, ºi chiar sã apelezi la noile comisii de mediere de pe lângã judecãtorii, la mijloc putând fi o neînþelegere? Sau sã ai o discuþie amiabilã cu cel pe care vrei sã-l dai în judecatã numai fiindcã îþi blameazã abuzurile ºi nu-þi cântã în strunã. ªtiindu-se cã polemicile culturale nu intrã în Justiþie… Domnia sa a þinut cu orice preþ sã-mi dea cu parul în cap, „prin surprindere”, sã mã învãþ minte „la Tribunal” („la Tribunal, birjar”, ar spune un mare scriitor român clasic). Doar nu e greu sã-i acuzi pe criticii tãi cã te… calomniazã! Reaua sa credinþã bate la ochi.

3 septembrie 2008. Bucureºti

Liviu Ioan Stoiciu

Reiau (rescriu) un contrapunct. Zilele trecute îmi scria un tânãr poet cã i s-a rãtãcit dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor din România (USR), a întrebat la filialã (la Bucureºti) cum de e posibil, i s-a rãspuns cã „trebuie sã se obiºnuiascã ºi cu chestii din astea, cã aºa e la USR”. Tânãrul poet mi-a spus nu mai ºtie ce sã creadã — meritã sau nu sã insiste sã intre în USR, de drept? Câºtigã în definitiv ceva cã se înregimenteazã? Îl ajutã cu ceva „acest statut, de membru al unei uniuni de creaþie?” ªi a continuat cu (îl citez iar): „Un prieten de la revista Tomis mi-a zis cã a auzit o chestie ciudatã: în 2008 se pare cã USR-ul se va privatiza ºi va urma o cuponiadã pentru proprietãþile sau patrimoniul ei”! Mãrturisesc, m-a lãsat cu gura cãscatã. La orice mã aºteptam, dar sã aud cã se privatizeazã USR, nu! O fi bine, o fi rãu cã se privatizeazã USR? Cã fiecare scriitor devine cuponar-acþionar pe averea USR? Pe ce lume trãiesc eu, membru al Consiliului de conducere al USR, dacã habar nu am de o asemenea posibilitate, a privatizãrii USR, „de care se discutã” (cã nu iese fum fãrã foc) la nivelul conducerii operative a USR? Iatã cum se fac ºi se desfac peste capul tuturor, complet netransparent, afacerile la USR! O mânã de oameni se crede providenþialã, în frunte cu preºedintele N. Manolescu… ªtiam cã se rescrie în secret, în Comitetul Director („al celor 11”, complici ai preºedintelui USR), Statutul USR, dar cã s-ar ajunge prin noul statut la privatizarea USR… Noua conducere a USR (aleasã în 2005 prin delegaþi ai scriitorilor, la o reprezentare de 1 la 4 membri ai USR, cã adunarea generalã nu mai poate fi convocatã, din lipsã de bani) depãºeºte orice imaginaþie, e clar. ªi nu numai atât: contrariat, am întrebat un scriitor aflat în preajma conducerii operative a USR ce e cu comedia asta a privatizãrii USR? Pânã într-atât se schimbã Statutul USR? Rãspunsul lui: el ºtia numai cã se regionalizeazã USR (nu auzise de „cuponiadã”)... Altã bazaconie: acum s-a gãsit USR sã-ºi piardã capul de la Bucureºti, sã se regionalizeze (sã aibã atâtea capete câte filiale are USR, 15, eventual), când Ministerul Muncii (care dã o jumãtate de pensie în plus fiecãrui pensionar al USR, conform unei legi care funcþioneazã din 2007) þine cont de USR „ca instituþie reprezentativã naþionalã, centralizatã”? Numai un USR centralizat fiind cel ce poate confirma anual cã membrii USR îºi plãtesc la zi cotizaþia, cã n-au murit ºi pot primi jumãtatea în plus de pensie… Tocmai lãudam abilitatea USR de a se perpetua în structurile democratice ale Uniunii Europene centralizatã (în UE nu existã decât uniuni regionale, pe landuri sau provincii, ale scriitorilor, dupã afinitãþi ºi interese) prin legea jumãtãþii de pensie în plus pentru membrii USR. În condiþiile în care USR a devenit extrem de atrãgãtoare pentru pensionari din cauza acestei legi (inventate de Adrian Pãunescu ºi reevaluate de Varujan Vosganian, vicepreºedinte al USR, la nivel parlamentar ºi guvernamental): cererile de intrare în USR s-au înmulþit aberant, iar comisiile de validare sunt bãnuite de corupþie (circulã deja legenda cã primirea se face azi pe mii de euro, nu doar pe o sticlã de whisky). Ce o fi adevãrat: se va privatiza USR, se va regionaliza? Cum va arãta viitorul Statut al USR, pe care N. Manolescu (cãruia i se pare cã nu are destule puteri de dominare, deºi face ce doreºte la USR, arogant cum e în funcþie, neîndrãznind nimeni sã-l tragã de mânecã) a anunþat din 2005 cã vrea sã-l schimbe radical, fãrã sã dea amãnunte? Personal, nu uit cã N. Manolescu a fost acuzat de dictaturã cât a condus Partidului Alianþei Civice, chiar de cãtre membrii lui scriitori, fãcându-se caz în mass-media de o revoltã oficialã, în acest sens. Ar trebui sã se ia aminte. Cu atât mai mult cu cât N. Manolescu nu mai e cel din 1990, modest ºi înþelegãtor cu soarta scriitorului român — azi domnia sa coboarã din BMW-ul privat de zeci de mii de euro, are cu totul altã condiþie de trai (de lux, face parte acum din „lumea bunã”, cu venituri ameþitoare), e ambasador la UNESCO, la Paris ºi se uitã de sus la scriitorimea românã (nu se mai simte compatibil, am observat, decât cu îmbogãþiþii ºi descurcãreþii postcomuniºti, inclusiv scriitori; nu pot sã uit cã a participat la lansarea unui singur poet, fost poet mai exact, la o carte politicianistã, a Elenei ªtefoi, fostã propagandist PCR, altfel, ambasadoare azi în Canada). N. Manolescu nu mai pierde vremea cu scriitorii muritori de rând. De altfel, pe aceºti scriitori (deci, ºi pe mine) îi va învãþa minte cu Istoria sa criticã… Apoi, N. Manolescu l-a pus la index pe marele scriitor disident Paul Goma, dupã ce l-a executat ca antisemit, în mod iresponsabil (Paul Goma trãind de azi pe mâine, din mila statului francez): nici o clipã nu s-a gândit preºedintele USR sã-l umple de onoruri, fiind între puþinii scriitori necompromiºi de comunism (în schimb îi þine la inimã pe foºtii colaboraþioniºti cu PCR-Securitate). Vreau sã cred cã pânã la viitoarele alegeri din USR Paul Goma va fi repus în drepturi cetãþeneºti ºi literare în România cu ajutorul USR. ªi mizez pe bunul simþ: pânã atunci trebuie operatã deconspirarea scriitorilor colaboraþioniºti cu PCR-Securitate! Cã e nevoie ºi de curãþenie moralã la vârful USR ºi al revistelor ce apar sub egida ei.

Altfel, USR a gãsit soluþii de supravieþuire onorabile — ultima dintre ele, aceea a susþinerii financiare a revistelor ce apar sub egida USR, m-a luat prin surprindere: la votarea bugetului USR pe acest an s-a anunþat cã se vor face cheltuieli din banii timbrului de carte! Salvatoare idee (sã nu se uite cã, în 1994, USR, condusã de Mircea Dinescu, a dat faliment din cauza cheltuielilor cu multele reviste editate de USR). Cã Varujan Vosganian va face tot posibilul sã fie modificatã legea timbrului de carte, prin ordonanþã de urgenþã, ºi cã banii veniþi din timbrul literar vor fi cheltuiþi ºi pe susþinerea revistelor literare, nu numai pe ajutorul social. În parantezã fie zis, N. Manolescu are o slãbiciune pentru Noua Literaturã (neintratã în conºtiinþa scriitoriceascã, dar motivatã cã e reprezentantã a „tinerilor scriitori”), aceastã revistã îºi acoperã toate cheltuielile de la USR, faþã de restul revistelor, care primesc bani selectiv, ori pentru plata colaborãrilor, ori pentru tipografie, ori pentru salarii ºi chirii. Interesant, ºi noua serie a revistei Luceafãrul a apãrut numai din banii USR, rãmâne de vãzut cât timp, neavând acordul Consiliului de conducere al USR, care rãspunde de fiecare leu al USR cheltuit (Consiliu ignorat cinic; de altfel, nici un redactor-ºef numit la revistele ce apar sub egida USR, dupã ce a fost ales noul preºedinte al USR, nu a fost votat în Consiliu; N. Manolescu îºi pune „oamenii” în funcþii dupã propriul plac).

Peste un an vor avea loc noi alegeri la USR. Eu fac parte dintre sceptici, n-aº micºora rolul de sindicat al USR (cum aud cã se va întâmpla prin noul Statut la care se lucreazã), scriitorul trebuie protejat — fiindcã numai ajutoarele sociale ºi medicale, plus cele de înmormântare îl obligã moral pe scriitor cu adevãrat. În rest, a fi membru al USR înseamnã doar sã plãteºti o cotizaþie ºi, dacã eºti pensionat, o jumãtate de pensie în plus. E adevãrat, scriitorii în activitate mai apeleazã la „Sala Oglinzilor” pentru o lansare, sau mai primeºte 200 de euro pentru o lecturã publicã (dacã e în graþiile preºedintelui de filialã). În rest, „clubul” dominant, cel ce conduce operativ nu numai USR, ci ºi literatura românã (acest grup e cel care profitã de traduceri ºi plimbãri în strãinãtate pe gratis, la nivel de reciprocitate, inclusiv în China ºi Vietnam, de exemplu) îºi vede mai departe de interesele lui, abuziv…

PS. Apropo de ajutorul de înmormântare ºi de „gaºca Manolescu”. Am citit în presã cã „ºefia” USR a refuzat sã depunã, la sediul ei din Calea Victoriei 115, pe catafalc, sicriul cu trupul lui Cezar Ivãnescu, Dumnezeu sã-l ierte, sã poatã sã se reculeagã prietenii ºi duºmanii poetului, la cãpãtâi. Mai mult, nici Muzeul Naþional al Literaturii Române (condus din 2008 de „un om al lui Manolescu”, Radu Cãlin Cristea) nu l-a primit pe catafalc – deºi majoritatea scriitorilor dispãruþi au plecat spre cimitir de aici! ªi am mai citit în presã cã USR s-a spãlat pe mâini, n-a cheltuit nici un leu cu înmormântarea lui Cezar Ivãnescu, o personalitate extraordinarã a literaturii române (care a murit chiar în ziua în care „elita” USR serba cu fast Centenarul USR, pe 24 aprilie 2008), toate cheltuielile fiind suportate de autoritãþile ieºene – la înmormântarea sa neparticipând nici un membru bucureºtean din conducerea USR… Aºa cã trebuie sã întreb iar: pe mâna cui a încãput USR? Numai „oamenii lui Manolescu” sunt „serviþi”, dezonorant, chiar ºi când mor scriitorii de prim rang, dovediþi incomozi cât au fost în viaþã?

30 aprilie 2008. Bucureºti

Liviu Ioan Stoiciu

S-a nãscut la 19 februarie 1950, în comuna Dumbrava Roºie (Canton CFR) ­– Piatra Neamþ. Prenumele tatãlui: Ioan. Copilãrie la Cantonul 248 – Halta CFR Adjudu Vechi (la 2 kilometri de comuna Adjudu Vechi ºi la 4 kilometri de oraºul Adjud), mutat cu pãrinþii aici din 1951 (în acest an, pe 21 iunie, îi va muri mama, Ioana Sandu; dupã recãsãtoria tatãlui, va fi crescut de mama adoptivã, Elena Berescu ºi va avea un frate ºi trei surori). ªcoala primarã ºi elementarã (pânã în clasa a VI-a), în comuna Adjudu Vechi. Adolescenþã (începând cu clasa a VII-a) la Adjud, regiunea Bacãu / judeþul Vrancea. Absolvent Liceu teoretic (diplomã bacalaureat umanisticã) Adjud, promoþia 1967 (în anul 2000 i-a fost acordatã diploma de „Cetãþean de Onoare al oraºului Adjud”). Studii superioare – filologie ºi filozofie (anual întrerupte ; 1967/1968 – Baia Mare ºi între anii 1971 ºi 1975, cu absenþe – Bucureºti, ºi cu un an de studiu pierdut – Cluj, inclusiv la „fãrã frecvenþã”, fire inadaptabilã; a condus un cenaclu studenþesc, intitulat „3,14” la Bucureºti acum). Stagiu militar, octombrie 1968 (plecat voluntar, la 18 ani, dupã „ocuparea Cehoslovaciei de cãtre trupele Tratatului de la Varºovia”!) – februarie 1970. Locuri de muncã ºi „meserii”, boemã ºi „tentative de sinucidere” în întreaga þarã, pânã în 1975: profesor suplinitor, miner ºi vagonetar în subteran (la Bãlan-Harghita ºi Dâlja-Petroºani), calculator-contabil, corector ºi ziarist (la Miercurea Ciuc, la „Informaþia Harghitei”), arhivar, expeditor CFR import-export, magaziner, normator transporturi auto, zilier (nu numai pe Litoral), primitor-distribuitor, ºantierist, „muncitor necalificat” (inclusiv la o fabricã de coniac), încãrcãtor de vagoane de marfã, controlor de calitate în siderurgie (la Bucureºti). În 1975 se cãsãtoreºte la Focºani (cu prozatoarea Doina Popa), an în care i se naºte un fiu, Laurenþiu (azi, absolvent Drept). La Focºani va avea domiciliu stabil pânã în 1990 – în aceastã perioadã va fi pedagog ºcolar (la douã licee) ºi mânuitor de carte ºi bibliotecar la Biblioteca Judeþeanã Vrancea.

Nemembru de partid, „rezistent” recunoscut – contestatar al dictaturii, la Revoluþie, din 22 decembrie 1989 ºi pânã la 5 martie 1990 (când se va retrage) va fi înscãunat în fruntea judeþului, preºedinte al CFSN/CPUN Vrancea, membru al Parlamentului Provizoriu. În  ianuarie 1990 fondeazã la Focºani revista literarã bilunarã „Revista V”, pe care o va conduce trei sferturi de an. Din 5 martie 1990 îºi va aduce cartea de muncã la Bucureºti (trei sferturi de an va face naveta la Focºani), la Uniunea Scriitorilor, la redacþia noului sãptãmânal literar „Contrapunct”, ales fiind din februarie 1990 redactor-ºef – pentru ca în anul urmãtor sã demisioneze din funcþie ºi sã se transfere, ca redactor principal (redactor-ºef adjunct din anul 2001), la revista „Viaþa Româneascã”. Din 1991 pânã în noiembrie 2004 este ºi redactor-colaborator permanent (publicist-comentator ºi consilier) la ziarul „Cotidianul” (fondat de Ion Raþiu). De la sfârºitul anului 1990 are domiciliu stabil la Bucureºti. În 1995, cofondator al publicaþiei literare „Caietele de la Durãu”.

Debut publicistic – 1967, cu versuri în pagina literarã a ziarului regiunii Bacãu, „Steagul Roºu” (în 1974 este prezentat ca poet în revista „Familia” de ªtefan Augustin Doinaº: „Liviu Ioan Stoiciu – Realul, ca plasmã poeticã”).

Dupã Revoluþie, susþine numeroase rubrici originale în presa scrisã, publicã eseuri ºi texte de frontierã, dramaturgie, publicisticã, pe lângã poezie ºi prozã. Tradus în englezã, francezã, germanã, spaniolã, sârbã, apãrut în antologii de poezie ºi în reviste din strãinãtate.

Debut editorial – Ciclurile de versuri „Balans” în „Caietul debutanþilor, 1977” (Editura Albatros, 1978) ºi „Cantonul 248” în „Caietul debutanþilor, 1978” (Editura Albatros, 1979).

La 30 de ani, în 1980, îi apare prin concurs volumul de debut „La fanion”, care primeºte Premiul Uniunii Scriitorilor (dar a fost primit în Uniunea Scriitorilor dupã Revoluþie, având „dosar la Securitate”). A primit premii ale unor „festivaluri internaþionale de poezie” (Cluj, Oradea, Deva, Iaºi, Bacãu) ºi ale unor reviste literare, pentru poezie („Poesis”, „Cuvântul”, „Ateneu”, „Antares”, „Argeº”) sau pentru publicisticã („Convorbiri literare”). I s-a decernat marele premiu al Congresului Naþional de Poezie (la prima lui ediþie, în 2004, la Botoºani).

 .

A publicat volumele de versuri (pentru care a primit premii literare, selectiv):

La fanion (Editura Albatros, 1980) – Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor.

Inima de raze (Albatros, 1982).

Când memoria va reveni (Editura Cartea Româneascã, 1985).

O lume paralelã (Cartea Româneascã, 1989).

Poeme aristocrate (Editura Pontica, 1991) – Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor.

Singurãtatea colectivã (Editura Eminescu, 1996) – Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei României; Premiul de Poezie al Asociaþiei Scriitorilor Profesioniºti din România (ASPRO); Premiul „Poesis” („Cea mai bunã carte a anului 1996”); Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Ruinele Poemului (Editura Pontica, 1997) – Marele Premiu al ASPRO; Marele Premiu al Festivalului Internaþional de Poezie (Ediþia I, Oradea); Premiul pentru Poezie pe anul 1997 – Superlativele Revistei „Cuvântul”.

Post-ospicii (Editura Axa, Seria „La Steaua - Poeþi optzeciºti”, 1997) — Premiul de Poezie al Asociaþiei Scriitorilor din Bucureºti; Premiul Festivalului Internaþional de Literaturã Româno-Canadian (Ediþia a III-a, Iaºi, 1999).

 Poemul animal (Editura Cãlãuza, 2000, colecþia „Poeþi români contemporani”) — Premiul de Poezie al Asociaþiei Scriitorilor din Bucureºti (volum nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor ºi ASPRO); Premiul pentru Poezie al Festivalului Internaþional de Poezie „Lucian Blaga” (Cluj); Premiul „Poesis” („Cea mai bunã carte de poezie a anului 2000”); Premiul pentru poezie al Festivalului Internaþional de Poezie (Ediþia a II-a, 2001, Deva).

La plecare (Editura Vinea, 2003).

Cantonul 248, antologie de versuri (Editura Vinea, colecþia „Scriitori Români Contemporani – Ediþii Definitive”, 2005) – Premiul de Poezie al Revistei „Ateneu”.

pam-param-pam (adjudu vechi), Editura Muzeul Literaturii Române, 2006 – Premiul pentru Literaturã al revistei „Argeº”; Premiul Festivalului-concurs Internaþional de Poezie „Avangarda XXII”, Bacãu (Ediþia a VII-a, 2007).

A publicat volumele de memorialisticã / publicisticã:

Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piaþa Universitãþii, Bucureºti) – Editura Humanitas, 1992.

Jurnal stoic din anul Revoluþiei, urmat de Contrajurnal – Editura Paralela 45, 2002, volum nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor ºi Premiile Asociaþiei Scriitorilor din Bucureºti.

Cartea zãdãrniciei (Convorbiri de sfârºit cu Al. Deºliu & „Inspiraþii” de început) – Editura Pallas, 2008.

A publicat romanele:

Femeia ascunsã (Asociaþia Scriitorilor din Bucureºti ºi Editura Cartea Româneascã, 1997, Colecþia „Biblioteca Bucureºti”) – Marele Premiu „Alexandru Vlahuþã” al Salonului literar Dragosloveni, Vrancea.

Grijania (Editura Paralela 45, 1999), volum nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor, ASPRO ºi Asociaþiei Scriitorilor din Bucureºti — Premiul Naþional de Prozã „Ion Creangã” (Humuleºti, Neamþ).

Undeva, la Sud-Est (Într-unu-s doi), Editura Cronica, 2001.

Romanul-basm (Trup ºi Suflet), Editura Dacia, 2002.

A publicat volumul de teatru:

Teatrul uitat, Editura Muzeul Literaturii Române, 2005 – Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor; Premiul pentru teatru al Zilelor Culturale „Poesis” 2007.

Premii literare primite (selectiv):

Premiul pentru Debut-Poezie al Uniunii Scriitorilor din România (USR) pe anul 1980 („La fanion”, Editura Albatros); Premiul pentru Poezie al USR pe anul 1991 („Poeme aristocrate”, Ed. Pontica); Premiul pentru Dramaturgie al USR pe anul 2005 („Teatrul uitat”, Editura Muzeul Literaturii Române).

Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pe anul 1996 („Singurãtatea colectivã”, Ed. Eminescu).

Premiile ASPRO (Asociaþia Scriitorilor Profesioniºti din România) pe anii 1996 (Premiul pentru Poezie al ASPRO – „Singurãtatea colectivã”) ºi 1997 (Marele Premiu al ASPRO – „Ruinele Poemului”, Ed. Pontica).

Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor din „Republica Moldova” pe anul 1996 („Singurãtatea colectivã”).

Premiile de Poezie ale Asociaþiei Scriitorilor din Bucureºti pe anii 1997 („Post-ospicii”, Ed. Axa) ºi 2000 („Poemul animal”, Ed. Cãlãuza).