Portret
Sunt indiferent cu prostia,
Subestimez agonia
Mã joc cu ironia,
Am un suflet arid
Aripi frânte
Trãiesc în vid,
Iubirea a încetat sã mã încânte
Am uitat sã zbor
Plutesc pierdut, ca un nor
Iubirea nu e pt minþi complexe
Care vãd dincolo de aparenþe,
Inhibat de un sentiment necunoscut
De un chin neîntrerupt,
Erup cu violenþã
Lipsit de cadenþã,
Privat de fericire
Uitat în nemurire
Lipsit de un strop de iubire,
Sunt un portet
În culori moarte
Drogat cu vise
ªi idealuri deºarte,
Am incercat
sa fiu acceptat d lume, Dar m'am decis sa o reneg, si astfel sa ma accept p
mine. Penibil sau nu, sunt acelasi eu...cum pot visa la o utopie cand
obscuritatea e tot c ne-a ramas? Visele imi zangane in buzunarul amintirilor ca
niste monezi uitate intr-o haina veche. Inconjurat doar d intrebari retorice
far' de raspuns, doar un spirit apus in rasaritul intunecat de sperante, nimfe
ale trecutului c cântã oda dispersiunii exelerice. Am reusit sa ma caiesc in
fata conditiei umane, nu ma caracterizez, in schimb sunt limitat doar sa-mi pot
descifra trairile un ungher unde imi vars veninul d zi cu zi, o cascada d
cuvinte ma cuprinde uneori si nu le stiu originea un mister transcendent
incoruptibil, neconcretizat diluat in propria-mi inspiratie.