Eugeniu Coseriu - In memoriam (I) Interviu Geniul uitat al Romaniei si al Basarabiei -de Angela Furtuna O nedreapta uitare si tacere se așterne peste dispariția uluitorului geniu al Romaniei si al Basarabiei, cel mai stralucit reprezentant al culturii romane in planul stiintelor omului, lingvistul care a dominat alaturi de Noam Chomsky lumea lingvisticii mondiale a secolului trecut si a infaptuit o adevarata revolutie copernicana in domeniul lingvisticii ca nucleu al stiintelor culturii, revolutionand in acelasi timp filosofia limbajului si filosofia culturii: EUGENIU COSERIU. In semn de omagiu, public acest interviu realizat de mine pe 20 octombrie 2001, cand l-am revazut pentru ultima oara pe marele savant, ce parasise pentru cateva zile Tubingen, pentru a se intalni cu romanii si basarabenii in tara, stiut fiind ca Bucurestiul, conform propriilor marturisiri, nu l-a prea iubit. Deja patru ani s-au scurs de la acest minunat dialog si emotia lui e vie. Angela Furtunã în dialog cu Eugeniu Coºeriu „Lipsa de criticã, pe de o parte, dar ºi atitudinea hipercriticã faþã de valorile româneºti, pe de altã parte, au adus mereu mari prejudicii culturii ºi limbii române, iar în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung ºi cu consecinþe incalculabile pentru cultura româneascã” „Când li se cere, acum, sã nu mai facã Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în unanimitate, protesteazã, ºi pânã ºi ruºii care sunt profesori de istorie înþeleg cã nu pot falsifica pur ºi simplu istoria ºi nu pot desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor” Angela Furtunã: - Veniþi, cu interes ºi cu bucurie, pentru a cincea oarã, la lucrãrile Colocviului Internaþional de ªtiinþe ale Limbajului de la Suceava, al cãrui „mentor spiritual”(conform prof.univ.dr. Ion Horia Bîrleanu, decanul Facultãþii de Litere de la Suceava) aþi devenit deja, dupã ce aþi dat curs, cu mulþi ani în urmã, invitaþiei prof. univ. Iordache, iniþiatorul acestui renumit eveniment cultural ce a atras atenþia ºi participarea universitarilor ºi specialiºtilor din toatã lumea. Universitarii ºi oamenii de culturã suceveni au, astfel, ºansa ca, deºi plasaþi oarecum excentric (în condiþiile în care conceptul nou de „localism creator” pare sã anuleze eternele dispute centru vs. periferie), sã aibã în Domnia Voastrã un mentor de avengurã, în care, bunãoarã acad. Iorgu Iordan (ºi nu numai, deºi atît de tîrziu!) vedea pe „cel mai erudit contemporan”. Ce v-a determinat sã vã asumaþi aceastã cale regalã faþã de tinerii lingviºti ºi cercetãtori din aceastã parte a lumii? Eugeniu Coºeriu: - Mai întîi, vã fac o confesiune....Sã ºtiþi cã nu e vorba numai de Suceava; „mentor spiritual” al universitarilor din Suceava: da, dar nu numai...Eu am avut norocul ºi bucuria, în acelaºi timp, de a fi considerat, mai mult sau mai puþin, mentor în foarte multe centre de culturã, nu doar la Suceava, tot aºa ºi la Chiºinãu, ºi la Bãlþi (oraºul în care am urmat eu liceul), ºi în alte oraºe din România, înaintea Sucevei (cronologic vorbind), la Constanþa, la Craiova, la Cluj, apoi, mai tîrziu, la Timiºoara, la Sibiu, adicã aproape peste tot unde existã universitãþi. ªi intenþia mea este sã ajut, în mãsura posibilitãþilor mele, în toate eforturile ºi bunele intenþii spre o lingvisticã, sau, mai complex spus: spre o ºtiinþã într-adevãr fondatã ºi bine informatã...Iar faptul cã se întîmplã, iatã, la Iaºi sau la Suceava, sau (recent) la Galaþi, nu are, în realitate, nici o importanþã specialã, nu este o referinþã numai pentru Suceava. Pe de altã parte , poate cã am, într-adevãr, unele preferinþe pentru unele locuri din România. Suceava a fost, totuºi, Cetatea de Scaun, aºa cã ea va avea întotdeauna în ochii mei o mare importanþã, mã va determina sã mã concentrez pe discipolii de aici, pentru a trimite cãtre viitor o ºcoalã ce aminteºte de o glorie din vremuri realmente înfloritoare ºi din punct de vedere ºtiinþific. Pe de altã parte, Bãlþi este oraºul copilãriei, unde am urmat ºcoala. Liceul „Ion Creangã” de la Bãlþi este o perioadã fericitã pentru mine, este instituþia de învãþãmânt unde am fost elev ºi de unde am amintirea unui liceu cu adevãrat excepþional, unul din cele mai bune din toatã þara. (Sã nu uitãm cum am plecat eu de aici, cãci este o întreagã poveste de copil aruncat de istorie în aventura vieþii ºi a morþii... Plecarea mea de acasã a fost dureroasã. Dar a fost norocul meu cã am plecat la timp. De aceea spuneam mereu cã îi sunt recunoscãtor tatei care în a treia sau a patra zi dupã ultimatumul istoric de tristã amintire, întorcându-se din sat, mi-a spus: "Tu nu poþi rãmâne aici, trebuie neapãrat sã pleci în lume, deºi aceasta ne doare pe toþi". ªi, într-adevãr, tata m-a însoþit pânã la Prut, am trecut podul desculþ la ªtefãneºti ºi aici, din ultimii bani pe care îi mai avea, bietul tata mi-a cumparat o pereche de sandale… Asa am plecat eu spre Truºeºti, judetul Botoºani, unde aveam un prieten, fãrã sã ºtiu nimic despre viitorul ce mã aºtepta). Chiºinãu este capitala Basarabiei ºi a fost de douã ori capitala românismului, deci se înþelege cã pentru fiecare din aceste oraºe am câte un motiv de preþuire ºi de sensibilitate ce urcã din biografia mea. A.F. - În Basarabia natalã, românofobia ruºilor a fost sancþionatã prompt de Domnia Voastra, atunci cînd aþi afirmat tranºant cã „ a promova sub orice formã o limbã moldoveneascã deosebitã de limba românã, este, din orice punct de vedere strict lingvistic, ori o greºealã naivã, ori o fraudã ºtiinþificã; din punct de vedere istoric ºi practic e o absurditate ºi o utopie; iar din punct de vedere politic e o anulare a identitãþii etnice ºi culturale a unui popor ºi, prin urmare, un act de genocid etnico-cultural”. Atitudinea aceasta, afiºatã de Domnia Voastrã – „cel mai mare lingvist român în viaþã” (cf. prof.univ.dr. Emil Constantin, rectorul Universitãþii „Dunãrea de Jos”) -, vine sã sprijine decisiv eforturile românilor de ambele pãrþi ale Prutului de a-ºi apãra limba ºi cultura. Ce cale consideraþi cã este apropriatã pentru a se merge mai departe în acest sens ºi care trebuie sã fie argumentele ºi strategiile lingviºtilor în aceastã chestiune? Lingviºtii pot sã înfluenþeze politicul? E.C. - Dacã ne-am afla în condiþii normale, ºi istorice normale, dacã ar fi numai un grup de nesãbuiþi care ar lupta acolo (în Basarabia, n.n.) cu tot felul de trucuri ºi de tertipuri împotriva limbii române, rãspunsul meu ar fi acela cã trebuie sã ne dedicãm pur ºi simplu ºtiinþei, sã vorbim ºtiinþific despre limba românã, cã nu e nevoie sã apãrãm noi limba românã, nici sã criticãm sau sã luãm în discuþie alte pãreri contrare ºi absurde. Sau, dupã cum spun eu elevilor mei, nu cãuta sã demonstrezi cã doi ºi cu doi fac patru celui care spune cã doi ºi cu doi fac trei sau fac cinci. Cel care spune o absurditate ar avea în realitate obligaþia sã demonstreze de ce afirmã ceea ce afirmã, desi absurd. Pentru cã nu putem, mereu, fãrã întrerupere, sã repetãm toate adevãrurile evidente ºi sã luptãm pentru ele, sã le demonstrãm celor care afirmã neadevãruri evidente. Dar, din nefericire, nu ne aflãm în condiþii normale. De aceea, ºi lingviºtii, ºi toti ceilalþi oameni de culturã, sunt angajaþi într-o luptã care e politicã ºi noi nu putem duce altfel lupta decît prin argumente ºtiinþifice. Concluzia? Trebuie sã repetãm, deci, mereu evidenþele, sã arãtãm mereu adevãrul, sã arãtãm cã toate citatele sînt falsificate, cã atunci când ei spun, de exemplu, cã ºi Iorga ar fi spus cã Basarabia este a altora º.a., acolo nu e decât un fragment scos dintr-un context. Iorga spune, de fapt, cu totul altceva. Trebuie sã luptãm mereu în acest stil. Se observã, însã, cã astfel ne pierdem, în parte, forþe importante ºi esenþiale, prin acest fapt de hãrþuire, care nu întâmplãtor este dirijat împotriva noastrã. De aceea, mã gândeam cã soluþia cea mai buna ºi strategia cea mai corectã ºi utilã ar fi ca oamenii de ºtiinþã sã se concentreze asupra unei categorii: anume, aceea a profesorilor de limba românã ºi de literatura românã ºi a învãþãtorilor, recomanându-le cu prioritate lor sã facã apãrarea; ei, adicã, sã fie,mai întâi, convinºi, ºi sã înþeleagã care este adevãrul ºi sã apere apoi limba, sã apere cultura, sã afirme aceastã culturã, pe care întâi trebuie sã ºi-o asume ca fiind cultura lor naþionalã...În acest mod s-ar putea permite oamenilor de ºtiinþã sã ducã ºtiinþa mai departe, fiindcã altminteri, dacã oamenii de ºtiinþã nu mai fac decât apãrarea limbii române, rãmânem, dintr-un punct de vedere, pe loc. Dar noi nu trebuie sã rãmânem pe loc, pentru cã ºtiinþa avanseazã, creeazã mereu idei noi, moduri noi de a pune problemele. Iar noi trebuie sã adãugãm, în aceste condiþii, când suntem forþaþi sã ne risipim ºi cu apãrarea limbii române, multã muncã. Spunea însuºi Goethe, undeva, despre poezie, cã aceasta reprezintã unu la sutã inspiraþie ºi nouazeci ºi nouã la sutã transpiraþie. Asta aº vrea sã adaug ºi eu, extrapolând, despre cariera universitarã în lingvisticã ºi în general în ºtiinþã, cãreia i se dedicã astazi un universitar cu pretenþii, anume cã ea este o carierã ce se întemeiazã pe rãbdare ºi pe muncã. Pe multã rãbdare ºi pe multã muncã. Deci, soluþia, strategia propusã de mine este educaþia culturalã. Cred ca ea s-a fãcut deja, mai mult sau mai puþin indirect, în Basarabia, în aceastã privinþã, ºi prin învãþãtori ºi prin profesori de limba românã. La ora actualã profesorii de limba românã nu mai acceptã (chiar dacã li se spune cã limba oficialã este, prin Constituþie, limba moldoveneascã) decât termenul de „limba românã”. Când li se cere, acum, sã nu mai facã Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în unanimitate, protesteazã, ºi pânã ºi ruºii care sunt profesori de istorie înþeleg cã nu pot falsifica pur ºi simplu istoria ºi nu pot desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor. Speranþa mea este cã aceastã generaþie, care este generaþia bolnavã din Basarabia ºi generaþia incultã din Basarabia, se va stinge biologic. Îi va lua locul o nouã generaþie, una care nu va mai putea fi înºelatã. Sã ºtiþi cã mulþi dintre cei de acum au fost atât de înºelaþi, încât ei sunt de-a dreptul de bunã credinþã atunci când sunt convinºi cã unele falsuri istorice sunt adevãrate. Conºtiinþa lor, prin ignoranþã ºi manipulare, s-a îmbolnãvit. „Toatã discuþia mai recentã din jurul lui Eminescu a fost într-adevãr o discuþie ruºinoasã ºi infamã. S-a creat un fel de anti-mit, pretinzându-se cã în timpul comunismului ar fi fost pus în circulaþie mitul Eminescu. În loc sã se lupte împotriva celor care ar fi creat acel mit ºi sã se spunã de ce ei nu aveau dreptate, s-a luptat, ,în realitate, împotriva lui Eminescu.” A.F.: - Ultimul congres la care aþi participat (se pare, dacã informaþiile verificate de mine vor fi fost complecte, cã a fost chiar ultimul din viaþa domniei sale, n.n.) a fost cel de Limbi Romanice de la Salamanca. Ce aspecte noi v-au reþinut atenþia ? E.C.: - Nu au fost aspecte noi, cum îndeobºte se întâmplã în lumea lingviºtilor, unde evoluþiile spectaculoase nu sunt nici mãcar presupuse, cãci ele ar fi o anomalie, iarã nu regula. În congresele internaþionale actuale este foarte greu sã se prezinte, în realitate, noutãþi. Se prezintã mai mult sau mai puþin bilanþul celor ce s-au fãcut pânã acum (ºi acesta numai parþial). Este un fel de experienþã sau de purgatoriu folositoare tinerilor, care încep sã se afirme ºi prezintã câte ceva în congrese la debutul vieþii lor ºtiinþifice ºi universitare. În realitate, progresele se fac la universitãþi ºi apoi, când e vorba de congrese, se fac la congresele mai reduse ca tematicã, ori la simpozioane – acestea având o tematicã mult mai specificã ºi nu privesc, de fapt, (ca în cazul Salamanca) toate limbile romane ºi toatã problematica limbilor romane, ºi care este ºi problematicã generalã. În realitate, nu pot fi afirmate prea multe noutãþi. Pe de altã parte, la un congres mare, nu se poate ºti, înainte de a fi publicate toate actele congresului, tot ce s-a comunicat în toate secþiunile paralele, care sunt cel puþin zece la numãr ºi la care este imposibil sã fii prezent. Poþi fi prezent numai la puþine ºedinþe plenare, unde de obicei auditoriul este foarte avizat. Bilanþul îl facem, mereu, dupã, dupã ce s-au publicat actele, ºi apoi se pot urmãri mai întâi rezumatele (deºi adesea ºi acestea pot lipsi, fiind prezente numai titlurile, ceea ce face ca efortul ulterior de documentare ºi informare corectã sã se prelungeascã mult). A.F.: - La o recentã masã rotundã, pe tema multiculturalitãþii, care a avut loc tot la Universitatea din Suceava, un punct de vedere (pe care nu l-aþi respins) se referea la faptul cã, actualmente, dilema noastrã culturalã nu se mai pune în termenii Culturã ºi/ sau Limbã majorã vs. Culturã ºi/ sau Limbã minorã, ci în forma omologãrii. În condiþiile în care Europa culturala i-a asimilat cu promptitudine pe unii români (Tristan Tzara, Panait Istrati, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuºi, Victor Brauner, George Enescu, Eugeniu Coºeriu), de ce credeþi cã existã atâtea bariere în calea asimilãrii/ omologãrii egale atât a culturii, cât ºi a limbii române ? E.C.: - Nimeni nu poate cunoaºte toate limbile importante. Avem senzaþia cã este vorba de ignorarea limbii ºi culturii române, de necunoaºterea lor. În realitate, suedezii ar putea spune acelaºi lucru. Cine ºtie suedeza, între toate celelalate limbi? Cine cunoaºte poezia suedezã actualã? Sau cine cunoaºte poezia croatã actualã? Prin urmare, mulþi s-ar putea plânge cã sunt ignoraþi. Deci fiecare þarã ar trebui sã încerce sã-ºi afirme valorile, mai întâi sã decidã care anume îi sunt într-adevãr valorile, ºi cele de tradiþie, ºi cele actuale, care se pot ridica la un nivel internaþional. Pentru aceasta trebuie, mai întâi, sã fie înþelese aceste valori ºi în þãrile respective. Trecând în România, am vãzut cu toþii ce s-a întâmplat cu Eminescu. Toatã discuþia mai recentã din jurul lui Eminescu a fost într-adevãr o discuþie ruºinoasã ºi infamã. S-a creat un fel de anti-mit, pretinzându-se cã în timpul comunismului ar fi fost pus în circulaþie mitul Eminescu. În loc sã se lupte împotriva celor care ar fi creat acel mit ºi sã se spunã de ce ei nu aveau dreptate, s-a luptat,în realitate, împotriva lui Eminescu. S-a ajuns sã se publice, în reviste care pãreau serioase, lucruri într-adevãr înjositoare, sã se critice modul în care poetul se îmbrãca, ºi figura lui personalã, felul cum arãta, cã era mic de staturã...Altcineva, în altã parte, criticã poeziile lui spunând numai cã nu îi plac, dar recunoscând în acelaºi timp cã nu le-a citit !!! ªi astfel de lucruri se publicã ºi se acceptã în þara lui Eminescu...Este de necrezut !!! A.F. – Pentru cã existã acum, în cultura românã, în literatura românã, poate din snobism, sau poate dintr-o necesitate compensatoare a absenþei unui veritabil proces politic al comunismului în þarile est –europene, un curent al revizuirilor care pune o falsã problemã, creeazã o falsã problemã, devenitã veritabilã crispare contemporanã: revizuire de dragul revizuirii...Este, inevitabil?, un proces de sanitate, pe cât de indreptãþit politic, pe atât de nedrept din punct de vedere al valorilor autentice... E.C.: - Da. De exemplu, s-a încercat aceastã revizuire – Cazul Eminescu – dar nu în sens într-adevãr critic, ºi s-a afirmat cã Mitul Eminescu s-ar fi nãscut acum, de curând, iar cei ce susþineau asta nici nu erau mãcar sumar informaþi, nu citiserã ce scria, de exemplu, prin 1922 deja Ilarie Voronca, ce scria Fundoianu, care nu erau suspecþi de a fi naþionaliºti, fiindcã erau amândoi evrei. Sã vedeþi ce scriu ei despre Eminescu ºi cum îl înþeleg ei tocmai ca geniu poetic ºi de ce spun ei cã Eminescu este un geniu poetic. ªi acum vin alþii ºi pretind cã nu, cã s-a creat un nou Eminescu mult mai târziu! Este vorba, fãrã îndoialã, despre multã ignoranþã. Nimeni dintre cei care au aderat la aceastã teorie nu a citit ce scrisese Voronca sau Fundoianu despre Eminescu... „De aceea, spun întotdeauna, sã nu urmãm, de exemplu, anumite mode numai pentru cã sunt mode ºi sunt actuale: sã ne întrebãm dacã ele corespund într-adevãr eticii culturale, iar dacã nu suntem convinºi nu trebuie sã le acceptãm” A.F.: - Cu ocaza celui de al doilea Colocviu Internaþional de ªtiinþe ale Limbajului de la Suceava, regretatul profesor ºi prieten al Domniei Voastre, Mihail Iodache (memoriei cãruia aþi dedicat conferinþa susþinutã în ziua de 19 octombrie 2001) afirma cã, „legat de perspectivele pe care Colocviul le oferã cercetãtorilor noºtri, la Suceava s-a constituit un nou centru al semioticii româneºti”. Astãzi, la atâþia ani distanþã (erau, la vremea aceea , ºapte ani deja, n.n.) ºi cunoscând evoluþia calitãþii ºi prestigiului ºtiinþific al manifestãrii, consideraþi cã profesorul Iordache a avut „gura auritã”? E.C. : - Da, cred cã da. Eu vreau sã explic de ce am crezut cã e necesar sã dedic ºi acea conferinþã din 19 octombrie, precum ºi alte aspecte ale activitãþii mele de la Suceava, memoriei domnului Iordache. Profesorul Iordache îmi era necunoscut înainte de a fi eu invitat la Colocviul de la Suceava. El mi-a devenit prieten dupã aceea, fiindcã mi-am dat seama de entuziasmul care îl miºca pe acest om, ca ºi de sacrificiile pe care le fãcea, chiar în sens fizic, pentru a ridica Suceava ca centru care sã aibã un anumit profil, care sã aducã ceva bun ºi nou în cultura româneascã. Ceva nou, interesant, actual ºi care se putea pune la acelaºi nivel al unor aspecte ale culturii occidentale. Am înþeles, ulterior, cã aici se fãcea cu multã seriozitate ceva nou ºi realmente serios ºi actual, fiind vorba atât de contribuþii la cultura localã, cât ºi de contribuþii la cultura româneascã , dar ºi de contribuþii la cultura universalã. De aceea, am participat la toate colocviile urmãtoare, în afarã de unul, când eram prea departe, în America de Sud. Cu aceeaºi dorinþã am venit ºi acum, deºi nu mã aflu în condiþii normale de sãnãtate.Sora mea îmi spunea sã nu vin, sã nu mã joc cu sãnãtatea, dar uite cã totuºi am venit, pentru a revedea Suceava ºi cercetãtorii de aici, jucându-mã, totuºi, cu sãnãtatea. A.F.: - Prof. univ.dr. Mircea Borcilã considerã cã sunteþi „ cel mai strãlucit exponent al culturii române în planul universal al ºtiinþelor omului”, atribuindu-vã ºi rolul de „adevãrat întemeietor al disciplinei centrale a umanioarelor, cel care a pus bazele conceptuale ale ºtiinþelor culturii în general”. Din aceastã perspectivã, domnule Eugeniu Coºeriu, aþi înfãptuit o „adevãratã revoluþie copernicanã în domeniul lingvisticii ca nucleu al ºtiinþelor culturii”. În acest sens, existã o cheie de evaluare ºi valorizare pe care recomandaþi sã o urmeze cercetãtorii ºi elevii dumneavoastrã, cei ce se vor aºterne la lucru pe calea noii semantici perspective istoric- culturale ºi a poeticii culturale pe care aþi deschis-o? E.C.: - În general, ºtiinþa ºi epistemologia nu oferã o „cheie” ºi ar fi foarte periculos sã ofere „chei”. Singurul fapt care se poate sublinia aici este acela cã în culturã avem anumite tradiþii pe care trebuie sã le dezvoltãm, cã în toate activitãþile culturale oamenii, toate fiinþele umane implicate, sunt active ca agenþi ai culturii, ºi cã, deci, toþi înþeleg ºi cunosc ce este cultura, în toate formele ei, ce este arta, ce este limbajul, ce este ºtiinþa, în toate formele ei, chiar dacã nu fac ei înºiºi multã culturã, ºtiinþã, artã s.a. În culturã lucrurile se petrec diferit faþã de ºtiinþele naturii. Cu adevãrat, în ºtiinþele naturii trebuie sã ºtim ce s-a stabilit ca valabil pânã la noi, plecând tocmai de la acel adevãr. În ºtiinþele culturii, avem tradiþii ce ne duc foarte departe. Trebuie sã identificãm cum s-au dezvoltat aceste tradiþii, precum ºi în ce direcþii vom continua a le dezvolta. Deºi s-au fãcut greºeli, devieri, trebuie sã înþelegem cã fiecare a vrut sã spunã ceva cu privire la ceea ce ºtia, pentru cã omul, prin natura sa, ºtie ce este cultura ca activitate a omului. Deci, dacã se poate semnala ceva care nu este o cheie, ci este un sens, un principiu, ar fi acest principiu al tradiþiei ºi al noutãþii în tradiþie, ca dezvoltare a tradiþiei. Se înþelege cã trebuie sã cunoaºtem tradiþia ºi este foarte greu sã cunoaºtem toatã tradiþia, sã mergem mai departe de tradiþia limitatã pe care o poate avea cultura unei þãri. Peste tot poþi gãsi alte rãdãcini, alte cãi pe care le înþelegi tocmai pentru cã eºti fiinþã umanã. În acelaºi timp, aceasta implicã, referitor la tot ce se face astãzi, principiul pe care eu îl numesc principiul antidogmatismului, adicã sã nu spui niciodatã cã cineva nu are dreptate pur ºi simplu, ci sã te întrebi mai întâi în ce sens poate are dreptate, fiindcã toþi oamenii de bunã credinþã care îºi propun sã atingã ceva cu privire la ºtiinþele culturii pleacã în mod necesar de la o intuiþie care este sigurã sigurã - intuiþia pe care o poate avea omul cu privire la propriile sale activitãþi - ºi cã, deci, e posibil sã aparã pe parcurs anumite devieri; în acest sens, e necesar sã se vadã întotdeauna care a fost intuiþia ce a suferit apoi devieri, alterãri etc. sau, cum spunea altcineva ºi susþin ºi eu, nici o greºealã – în ºtiinþele culturii – nu e numai greºealã, ci fiecare greºealã – ca greºealã a unei persoane de bunã credinþã – trebuie sã conþinã un sâmbure de adevãr pe care suntem datori a-l cãuta. A.F.: - Aþi afirmat, la sesiunea omagialã din 9 mai pe care v-a dedicat-o Academia Românã cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, cã evenimentul acela avea pentru dumneavoastrã semnificaþia „acceptãrii unui sens al doctrinelor ºtiinþifice care trebuie sã se bazeze pe un principiu deontologic al culturii, pe o moralã a omului care face ºtiinþã”, furnizând prin aceasta „ nu o restrângere a libertãþii, ci o asigurare, asumare a ei”. Despre acest veritabil model „neotradiþionalist”(cf. acad. Iorgu Iordan) pe care-l oferã lumii personalitatea dumneavoastrã umanã ºi ºtiinþificã, aº afirma cã el trage un semnal de alarmã asupra nevoii actuale acute de deontologie, de moralã, fãrã de care lumea, incluzând aici ºi spaþiul valorilor, ar putea sucomba. De ce credeþi cã aceastã instituþie a modelelor clasice se clatinã astãzi? Este oare nevoie de noi mari tragedii ale limbilor ºi ale culturilor pentru a o revigora ? E.C. – Rãspund mai întâi la ultima parte a întrebãrii, ºi spun: Nu, nu cred cã e nevoie nici de o prãbuºire ºi nici de o crizã a culturilor. Trebuie sã înþelegem, însã, mai întâi, urmãtoarele douã lucruri esenþiale: cã, în general, nu numai în culturã, existã, începând cu Hegel, aceastã identitate între a fi ºi a trebui sã fie. Prin urmare, atunci când vorbim de esenþa ºtiinþei, de esenþa artei, de esenþa limbajului º.a., vorbim de fapt întotdeauna de cum trebuie sã fie, pentru cã aceasta este adevãrata fiinþã, cum trebuie sã fie. Cum facem când definim omul: dacã definim omul ca fiinþã raþionalã ºi ni se spune cã da, dar sunt unii oameni iraþionali, noi spunem, da, într-adevãr, sunt oameni cãrora le lipseºte ceva. Îngroºând puþin ºi extrapolând, când analizãm acest lucru în plan fizic, dacã cineva e ºchiop, nu putem spune cã oamenii nu mai au douã picioare, nu putem susþine cã specia umanã nu mai este bipedã...Sã înþelegem, mai întâi, cã existã aceastã deontologie, acest a trebui sã fie în culturã. Al doilea principiu: aceastã deontologie înseamnã cã, din punct de vedere al agentului culturii, implicã o eticã a culturii, o eticã a omului de culturã care trebuie sã corespundã acestui a trebui sã fie al culturii. Deci, trebuie sã ne opunem ideii – prezentatã ca idee liberalã ºi foarte democraticã ºi care, în realitate, este reactionarã – anume cã aceste activitãþi ar fi activitãþi libere, în sensul cã ar fi activitãþi cu totul arbitrare, adicã oricine sã vorbeascã numai cum vrea, oricine sã picteze cum vrea ori sã facã ºtiinþã cum vrea...Nu! Nu se poate! fiindcã activitãþile libere nu sunt libere în sensul cã ar fi capricioase. Activitãþile libere sunt libere în sensul filosofic al cuvântului liber, anume sunt activitãþi al cãror obiect este infinit. ªi, când eºti agent al unei activitãþi libere, îþi asumi ºi responsabilitatea de a realiza acest obiect în sensul în care trebuie sã fie, în sensul deontologiei, ºi nu fiindcã se impune prin altceva, ci fiindcã þi-ai asumat angajamentul. Atunci, aceste activitãþi au o eticã obligatorie, nu în sensul cã ar fi o eticã impusã, o constrângere, ci în sensul pe care-l avea cuvântul obligatio în limba latinã, însemnând legãmânt, adicã angajament. Când începi orice activitate în acest sens, te angajezi. Dacã vorbeºti, te angajezi sã vorbeºti cum trebuie, sã vorbeºti ca lumea, dacã pictezi, te angajezi nici sã nu mâzgãleºti, nici sã nu corespunzi numai gustului publicului care poate fi unul fãrã educaþie esteticã. Toþi artiºtii adevãraþi ºi care simt aceastã moralã, aceastã eticã a artei, spun „aºa se picteazã”, adicã înþeleg cã ei au responsabilitatea subiectului universal. Adicã „pictez aºa pentru cã aºa trebuie”, iarã nu „pictez aºa pentru cã altfel nu pot vinde”. Cel ce picteazã numai în maniera ca sã poatã vinde nu mai este o fiinþã moralã, nu mai respectã etica artei. Tot aºa ºi în ºtiinþã, trebuie sã opereze etica ºtiinþei. Înþeleg, deci, cã, în realitate, toþi oamenii de culturã serioºi, atât cei care produc culturã, cât ºi cei care trasnmit culturã, ºtiu cã existã o deontologie a culturii ºi cã, din punct de vedere al fiecãrui subiect, asta înseamnã cã existã o eticã a omului de culturã. Acestea sunt principiile pe care încerc sã le afirm oriunde m-aº afla... Am spus mereu, în diferite ocazii, diferitelor personalitãþi cu care am avut onoarea sã stau de vorbã: existã o eticã particularã a ºtiinþei ºi a omului de ºtiinþã. Eu cred cã dacã este ceva de imitat în ceea ce am fãcut eu, poate nu sunt exact faptele pe care le-am stabilit ºi, poate, uneori, nici ideile, în sensul în care le-am formulat eu, ci aceastã atitudine eticã în raport cu ºtiinþa: sã spui întotdeauna adevãrul, numai adevãrul chiar dacã acest adevãr este periculos ºi plin de riscuri. Sã respecþi întotdeauna pãrerile celorlalti, aºa cum v-am mai arãtat,în mãsura în care sunt pãreri sincere ºi fundamentate; sã vezi, pânã ºi în fiecare eroare, care este sâmburele de adevãr, sã nu asupreºti pe nimeni cu adevãrul tãu, ci sã stai de vorbã ºi cu adevãrul celuilalt º.a.m.d. Deci, aceastã atitudine eticã este, cred, lucrul cel mai important. Fãrã îndoialã, se ajunge mai târziu la anumite înãlþimi, prin desãvârºire profesionalã ºi moralã, ceea ce presupune forþã profesionalã, ºtiinþificã ºi moralã pe mãsurã; cu aceastã atitudine, însã, poþi dobândi ulterior o pozitie mult mai solidã, numai ºi numai în condiþiile în care nu ai cãutat-o ºi numai dacã n-ai încercat sã o atingi prin neadevãr, sau prin escrocherii ºi potlogãrii ºtiinþifice, cum îmi place mie sã desemnez speculaþiile ºi plagiatul, care, ºi ele, existã, iar din câte se pare, existã pe scarã prea extinsã ºi rafinatã, din pãcate. Deci atitudinea eticã este faptul fundamental. Eu cred cã, în ceea ce mã priveºte, ºi aceastã atitudine eticã era rãsãditã de acasã. A fost educatã, este adevãrat, în Italia, iar, apoi, ºi în alte þãri unde care am trãit, unde am lucrat, unde am creeat si prin contactele pe care le-am avut. Dar am convingerea cã se trage ºi din tradiþia noastrã din Moldova de nord, din anumite cutume ºi obiceiuri, tradiþii ºi deprinderi morale care existã încã ºi astãzi ºi care s-au pãstrat acolo. Dintotdeauna am susþinut cã nu este un fapt întâmplãtor cã tocmai în Moldova de nord s-au nãscut Eminescu ºi Creangã, Sadoveanu ºi Iorga, George Enescu ºi Ciprian Porumbescu, sau pictorul Luchian, Hasdeu, Stere, ºi atâþia alþii. Prin urmare existã cu certitudine anumite tradiþii, existã acolo o atmosferã aparte care le menþine încã active. Probabil cã asta urcã ºi vine ºi din anumite legãturi mai vechi cu restul culturii europene, care au avut loc în trecut, cu ºcoala latinã din Polonia, de exemplu. Au fost , în numãr semnificativ, moldoveni la Universitatea din Cracovia, ºi acest fapt mi-a atras mereu atenþia, chiar de la inceputurile ei. Unii dintre ei s-au pierdut, este foarte adevãrat, ºi nu s-au realizat, dar câte ceva din acel spirit a rãmas ca tradiþie, ca o matrice transmisã cel puþin pe cale oralã. Principiile acestea etice ale omului de culturã eu le afirm mereu… A.F.: - Cu strãlucire ºi cu multã perseverenþã, instituind prin atitudinea Domniei Voastre un veritabil model... E.C.: - De aceea, spun întotdeauna, sã nu urmãm, de exemplu, anumite mode numai pentru cã sunt mode ºi sunt actuale: sã ne întrebãm dacã ele corespund într-adevãr eticii culturale iar, dacã nu suntem convinºi, nu trebuie sã le acceptãm. Nu trebuie sã mâzgãlim, când suntem pictori, ºi nu trebuie sã afirmãm lucruri arbitrare, dacã suntem oameni de ºtiinþã º.a.m.d. „Politicienii ar trebui sã cunoascã bine cultura româneascã, sã ºi-o însuºeascã ºi în mod critic, ca sã ºtie ce anume apãrã, cum apãrã ºi de ce trebuie sã apere. Sã aibã un jurãmânt de fidelitate faþã de aceastã culturã” A.F.: - În cadrul procesului actual de lãrgire a globalizãrii ºi extindere a multiculturalitãþii, la care a subscris din punct de vedere politic ºi România, vor apãrea (dar de ce sã nu remarcãm cã, deºi camuflate, ele deja existã) inevitabilele conflicte între limbi ºi între culturi. Teza coºerianã aplicatã acestei chestiuni suprinde trei atitudini ce pot apãrea între limbile majoritare ºi limbile minoritare: naþionalismul lingvistic sãnãtos (pe care-l consideraþi „ politic justificabil, rezonabil ºi pozitiv”), ºovinismul lingvistic ºi colonialismul lingvistic (apreciat de Domnia Voastrã drept „cel mai agresiv, negativ ºi inacceptabil”). În ce poziþie – eventual de conflicte lingvistice ºi culturale – anticipaþi, chiar ºi ipotetic, cã s-ar putea trezi cîndva românii, cu limba ºi cultura lor, în contextul unei viitoare Românii membrã deplinã a Uniunii Europene ºi a NATO, ºi ce argumente ºtiinþifice trebuie sã-i însoþeascã ºi sã-i lumineze pe viitorii noºtri (mai buni, mai înþelepþi) politicieni ? E.C.: - Dupã cum ºtiþi, eu nu fac politicã ºi politica mea este doar politica deja implicitã în ºtiinþã ºi în activitatea ºtiinþificã ºi pedagogicã de transmitere a culturii ºi a ºtiinþei. Însã, dacã pot sã-mi permit sã dau un sfat politicienilor, este sã fie ei mai întâi culþi, ca sã poatã apãra cultura româneascã, în diferitele ei aspecte. Politicienii ar trebui sã cunoascã bine cultura româneascã, sã ºi-o însuºeascã ºi în mod critic, ca sã ºtie ce anume apãrã, cum apãrã ºi de ce trebuie sã apere. Sã aibã un jurãmânt de fidelitate faþã de aceastã culturã. Aici sunt douã atitudini la care eu mã opun, în general cu foarte puþin succes, pentru cã nu pot participa la toate discuþiile ºi la lupta actualã din România: douã atitudini care îmi par, ambele, reprobabile. Una, este atitudinea aºa-zisã pozitivã excesivã care considerã valorile româneºti ca valori absolute ºi le considerã la acelaºi nivel pe toate. În acest sens, s-a format o adevãratã ideologie: se citeazã, spre exemplu, autori români din strãinãtate, ºi se pun la acelaºi nivel valori net diferite, dar toþi sunt numiþi „genialul cutare..., genialul cutare..., genialul cutare...”. E discutabil, evident, dacã sunt geniali cu toþii, sau dacã nu sunt geniali, iar în cazul în care ar fi geniali, oare sunt la acelaºi nivel?...De exemplu, Panait Istrati este un scriitor minor, deci nu vom exagera sã spunem cã „noi îl avem pe Panait Istrati, care este o valoare universal㔺.a. Cioran este un filosof de valoare relativã. Marele nostru geniu din strãinãtate a fost Eugen Ionescu, care este la cu totul alt nivel decât Cioran...Deci nu putem spune, iatã, Eugen Ionescu, Emil Cioran ºi Panait Istrati...ci, pentru fiecare din aceste trei nume, trebuie obligatoriu sã distingem trei nivele diferite. Conteazã aici valorificarea valorilor naþionale, evident, dar cu simþ critic ºi având în vedere scara valorilor. Când spuneam asta unui discipol al meu, el mi-a rãspuns „da, dar vedeþi cum sunt românii, ei ºi despre dumneavoastrã exagereazã acum, cã sunteþi cel mai mare de pe glob, ºi tot aºa...” Eu i-am rãspuns cã asta ºi pe mine mã supãrã, într-adevãr. Dacã o spune cineva care ºtie ºi care, astfel, poate judeca, mã mãguleºte. Dar dacã o spune toatã lumea, ºi cei care nu ºtiu nimic, atunci e mai bine sã se abþinã sã mã laude. Cine nu cunoaºte ºi alþi lingviºti nu poate sã spunã despre mine cã sunt „marele lingvist”. Numai într-un singur caz accept toate aceste laude, ºi anume în cazul nefericitei Basarabii, fiindcã acolo am devenit un simbol de luptã naþionalã. Acolo nu pot, în consecinþã, sã îmi permit sã spun „ nu mai exageraþi în privinþa mea, lãsaþi-mã în pace cu asta”... Pentru ei am devenit o armã, ºi eu înþeleg cã este datoria mea sã servesc ca armã ºi ca simbol acestui nefericit popor. Cealaltã atitudine este, dimpotrivã, atitudinea hipercriticã privitor la tot ce este românesc. Atrag atenþia, din nou, asupra acelei discuþii publice infame ºi ruºinoase cu privire la Eminescu. ...Ce români au fost propuºi pentru premiul Nobel ºi nu l-au luat? Pentru a reveni la critica primului tip de atitudine. Nichita Stãnescu, da. Partizanii atitudinii pozitive excesive au spus: cum? Alþii, da, ºi Nichita Stãnescu, ba? Eu zic. Dar, într-adevãr, merita, oare, Nichita Stãnescu? Cunoaºteþi care este nivelul altor poeþi din alte þãri pentru a susþine cã s-a fãcut o injustiþie cu nepremierea românului Nichita Stãnescu? Eu unul spun cã nu i-aº fi dat premiul. Poate cã i l-aº fi dat, deºi comportarea politicã nu l-a onorat, lui Sadoveanu, de exemplu, pe care îl consider la alt nivel. Iar, dacã lucrul ar fi fost posibil, i l-aº fi dat, fãrã îndoialã, lui Eminescu. Concluzia este cã trebuie sã fim lucizi în ceea ce priveºte valorile noastre ºi sã nu exagerãm. Eu recomand sã fugim de atitudinile exagerate, hiperbolizante, mai ales ce vin în absenþa bunei cunoaºteri atât a valorilor noastre, cât ºi a valorilor universale deja consacrate, la care raportãm mereu ºi adãugãm judecãþile de valoare. Vorbind despre premiul Nobel ºi literatura românã...necesitatea recuperãrii simþului realitãþii este urgentã...Sã luãm, de pildã, romancierii Americii de Sud. Sã vedem diferenþa, cât sunt de mari, ºi cum întrec cu mult valoarea maculaturilor scrise ºi publicate în limba românã ! Cât despre atitudinea hipercriticã, ea produce o umilire în faþa Occidentului, o umilire lipsitã, ºi ea, de criticã. Adicã tocmai valorile noastre, încã necunoscute ºi, de aceea, ºi neapreciate deocamdatã la un nivel corespunzãtor, sunt respinse fãrã drept de apel ºi se exagereazã, în schimb, dintr-un tradiþional ºi pãgubos snobism, cu tot ce apare mai ales în Franþa, dar ºi în America sau restul Europei, fãrã sã se înþeleagã cã ºi acele valori nu sunt toate la acelaºi nivel ºi cã existã ºi valori româneºti realmente superioare lor. Bunãoarã, referitor la cazul meu chiar, într-un fel de enciclopedie a lingvisticii apar o mulþime de termeni propuºi de niºte necunoscuþi strãini care nu au nici o valoare ºi care nu rãmân ºi care nu sunt apreciaþi în strãinãtate, dar nu apar nici mãcar termenii fundamentali pe care i-am introdus eu ºi care sunt recunscuþi peste tot ºi deja utilizaþi peste tot în mod curent. De ce nu apar aceºti termeni? Tocmai pentru cã i-am introdus eu, adicã un român. Sau, uneori, idei ale mele, recunoscute în strãinãtate foarte bine, apar ca idei ale altora, care nu recunosc cã în multe afirmaþii ale lor mã citeazã, de fapt, pe mine. În concluzie, lipsa de criticã, pe de o parte, ºi atitudinea hipercriticã faþã de valorile româneºti, pe de altã parte, sunt respinse de mine. Ele au adus mereu mari prejudicii culturii ºi limbii române, iar în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung ºi cu consecinþe incalculabile pentru cultura româneascã. Se înþelege cã acest lucru este contingent... adicã ºi din cauza informaþiei foarte fragmentare, dar ºi datoritã, mai mult sau mai puþin, hazardului, fiecare a aflat (în România) ce s-a putut afla de cãtre el de peste graniþe, crezând, la un moment dat, cã una sau alta ar fi marea doctrinã rãspânditã în strãinãtate. În strãinãtate se poate întâmpla la fel. Bunãoarã, Sorin Alexandrescu publicã o antologie stilisticã în care singura lingvisticã textualã ce este total ignoratã este tocmai lingvistica mea textualã, iar, în mod absolut regretabil ºi chiar scandalos, aceastã antologie apare ca fiind ...actualã ! În strãinãtate se produce o revoluþie în lingvistica textualã, iar în România mulþi aºteaptã mai întâi sã vadã ce se spune acolo, pentru a urma apoi aceastã cale, prin imitaþie! „Dacã e apreciat în strãinãtate, atunci îl putem aprecia ºi noi”, se gândeºte în þarã. Dupa ce am închis aceastã micã parantezã, trebuie sã reafirm cã discuþia aceasta vine, deci, din mai vechea discuþie din jurul cauzelor care menþin cultura românã ºi limba românã în statutul de marginale. Culturii româneºti, atât cât o stãpânesc eu, îi lipseºte simþul critic ºi, în acelaºi timp, cel autocritic. Adicã, înteleg prin aceasta, simþul critic în alegerea modelelor ºi în cunoaºterea culturii în general. Noi, în România, am considerat întotdeauna Franþa ºi, în parte, pe bunã dreptate, ca izvor al culturii universale în general ºi ne-a lipsit o panoramã mai vastã cu privire la restul culturii europene. În particular, mai ales în ceea ce priveºte critica. Dar experienta mi-a atras atenþia asupra faptului cã, în Europa, þãri critice cu adevãrat sunt Italia ºi Anglia, ºi mult mai puþin Franþa. Asta e valabil ºi în lingvisticã, dar ºi în alte domenii. Or, noi, aici, din motive istorice arhi-cunoscute, ne-am limitat în general la Franþa, numai la Franþa, fãrã sã avem ºi simþul valorilor ºi al diferenþelor de nivel, acestea din urmã, de altfel, nefiind mãcar recunoscute în Franta, nici în general ºi nici în ceea ce þine de cultura francezã ca atare. Cât priveºte afirmaþia dumneavoastrã cu Academia Românã, în realitate au fost anumite lucruri subterane, care poate nu au fost remarcate în rãspunsul meu. Nu sunt deloc mulþumit de repercusiunea concepþiei mele ºi a activitãþii mele în România, unde s-au urmat tot felul de orientãri mai mult sau mai puþin trecãtoare ºi nu s-a înþeles, în realitate, care este sensul activitãþii mele. Singurul care a pãtruns foarte serios în toatã concepþia ºi activitatea mea a fost profesorul Borcilã de la Cluj, cel care a ºi creat acest centru de lingvisticã integralã ce acum deja produce ceva în sensul acestei lingvistici. Bucureºtiul, în schimb, pânã acum a fost surd. La Academia Românã, se spune, ºi aþi citat ºi dumneavoastrã, da...existã cutare sau cutare afirmaþie despre mine ºi care ar fi importantã pentru cã ar fi spus-o Iorgu Iordan. Dar trebuie sã ne întrebãm: pe plan internaþional, Iorgu Iordan se aflã la acelaºi nivel cu Eugeniu Coºeriu? ªi se poate spune, în consecinþã, cã îl apreciem pe Eugeniu Coºeriu fiindcã a spus-o Iorgu Iordan? Nu cumva ar trebui sã spunem contrariul, adicã poate cã îl apreciem pe Iorgu Iordan, fiindcã a spus-o Eugeniu Coºeriu? A.F.: - Totusi, se pare cã Profetul se întoarce în þara lui ºi începe sã fie Profet ºi în þara lui...Eu vã doresc sã aveþi înainte timpul , sãnãtatea ºi energia, ca acum, clocotitoare, ca sã mai puteþi creºte o generaþie, douã, de lingviºti... E.C. : - Dacã va da Dumnezeu ºi Maica Precista... „Dumneavoastrã, ca români, ar trebui sã aveþi problema Basarabiei, poate mai mult decât mine, sã o înþelegeþi, iarã nu sã spuneþi mereu "Ia mai lasaþi-mã în pace cu Basarabia asta!", de parcã Basarabia ar fi o þarã îndepãrtatã ºi necunoscutã, strãinã de România...” A.F.: - Vã asigur cã, la rândul nostru, dar , desigur, nu atât cât Domnia Voastrã, facem ºi noi ce putem ºi cât putem pentru Basarabia, necontenind a afirma interesele Basarabiei. E.C. : - Vã voi relata, fãrã plãcere, o întâmplare care a devenit emblematicã din punct de vedere al atitudinii: am fost foarte supãrat la un eveniment din Bucureºti, o lansare de carte, când mã aflam între invitaþi, ºi, imediat dupã ceremonii, s-a spus ºi mi s-a spus ºi mie : „aºa sunt basarabenii ãºtia, mereu vin cu Basarabia, Basarabia”, la care eu am replicat ca este normal aºa, se înþelege cã basarabenii vin cu problema Basarabiei în România, ºi „dumneavoastrã, ca români, ar trebui sã aveþi problema Basarabiei, poate mai mult decât mine, sã o înþelegeþi, iarã nu sã spuneþi mereu "Ia mai lãsaþi-mã în pace cu Basarabia asta!", de parcã Basarabia ar fi o þarã îndepãrtatã ºi necunoscutã, strãinã de România”... A.F.: - Da, este o atitudine foarte periculaosã, cu consecinþe istorice ºi culturale, pe termen lung, de o mare gravitate... Un gest de spãlare pe mâini, prin care þara–mamã nu îºi apãrã în nici un fel copilul propus spre sacrificare...Eu am vãzut discursul Domniei Voastre de la Academia Românã ºi nu pot uita legãtura de suflet pe care aþi fãcut-o, la acea ocazie, cu un eveniment politic important nu numai pentru Basarabia, ci ºi pentru evoluþia conceptului de democraþie în zona aceasta a lumii... E.C. : - Da, am spus, în acele împrejurãri, în faþa onoratei asistenþe de la Academia Românã: „ Sunt foarte fericit cã aceastã zi coincide cu ziua când a fost eliberat Ilie Ilaºcu”... Suceava, 20 octombrie 2001