Cand trista, noaptea, cere cerul lacrima,/ Si luna-i ochiul care-o da-n lumina,/Sunt eu mormantul, pentru care plange  noaptea,/Si mort in el, tot eu imi iubesc moartea./ Cine plange? De-i fiinta, nefiinta sa fie,/ S-o pot iubi, caci n-o pot iubi vie!/Imbrac ecoul noptii, dar mantia-i de ceata imi mangaie mormantul./ Dezvelit, sufletu-mi rasfata (in vant)./ Innumar pasii sufletului. N-am aripi ca sa zbor,/ Le-am pierdut in lupta cu ingerii.Ma poarta un nor,/ Platit cu partea sufletului meu ce adie,/ Si din dragoste, de-acolo-mi iubesc fiinta ei cea vie./ Din demoni m-as certa cu mine,/ Si ingeri as lasa ca-n sfasieri canine,/Intr-un inceput de-apus de zeu,/ Sa ia cu ei si moartea sufletului meu./ Simt lacrimi pe mormantul meu.Prins in aripi de ingeri,/ Imi spun:" E roua vreunui curcubeu!"./ Pe lacu-nsangerat de asfintit, sub mangaieri de felinar, privind luceferi, ea a iubit (iubeste un suflet)./ Sa pot sa cred ca nu sunt lacrimi?/ Dar calde sunt, rostite-n patimi!/ Un revarsat pahar de roua pe floarea unei zi de mai./ Nu ingeri sufletului meu, ci-n pletele ei vreau!