Odata scazuta dobanda institutionala, catre zero, bancilor centrale nu le mai ramane decat drumul la imprimanta de facut bani. Cu banii cei noi si ieftini, banca centrala preia de la bancile operative titluri si hartii valorice, in schimbul carora ofera lichiditatea necesara economiei. Dar ce valoare mai au titlurile amanetate, cand stim cat gunoi au adunat bancile particulare? Nu se duc cumva banii, pe o marfa lipsita de orice valoare reala? Incercarea de reanimare, cu bani multi si foarte ieftini, e riscanta, dat fiind ca dezastrul actual se datoreste tocmai banilor multi si fara de acoperire, de pana acum. Pericolul de a aluneca intr-o criza si mai mare, si mai grea, e real.

In ultimii ani, dobanda reala medie, raportata la cele mai puternice economii nationale, a scazut de la 7% la 1%, in timp ce cantitatea de lichiditate a crescut anual cu 4 - 10%. Cu alte cuvinte: cantitati din ce in ce mai mari de bani, pentru o dobanda din ce in ce mai mica. Capitalul mult si ieftin a vagabondat in lumea intreaga, in cautare de profituri ridicate, distrugand mai intai cateva economii regionale din Asia (1997), dupa care au urmat crizele creditelor rusesti (1998), cele ale resurseor naturale, si in final criza imobiliara din USA. O sumedenie de cutremure, indicand deficite structurale, in interiorul sistemului.

Datoriile multor state au crescut la nesfarsit. In cel mai bun caz, statul plateste dobanda curenta, ca sa-si mentina bonitatea. O persoana juridica sau particulara, indatorata in asemenea hal, trebue sa declare faliment. Statul insa, inglodat in datorii, trebue sa faca din nou rost de bani, cu care sa impiedice prabusirea economiei si cresterea somajului. Emite deaceea noi titluri de indatorare (bonduri), la o dobanda modesta - ca altceva nu are de unde oferi - din care cauza nu prea gaseste cumparatori. Ce se intampla insa, daca creditorii isi pierd definitiv increderea in stat si bondurile nu se mai vand? Singura salvare ramane atunci banca centrala, care, fortata de imprejurari, va tipari bani multi si foarte multi, ca sa preia bondurile statului, ceeace duce din nou la devalorizare si la inflatie. De bucurat se bucura doar statul, ca mai scapa de ceva datorii, atunci cand preturile cresc. Popa-prostu ramane cel care a agonisit pentru zile negre, rezervele lui topindu-se la soare.

Blestemul banului ieftin

Hayek, laureatul premiului Nobel pentru economie, considera atitudinea statului fata de bani drept lipsita de responsabilitate. In ciuda promisiunilor facute, guvernele au actionat mai intodeauna in detrimentul stabilitatii, distrugand prin inflatie valorile oamenilor.

Epoca de destabilizare a inceput cu primul razboi mondial, cand guvernele au marit cantitatea de bani, de cate ori statul a avut nevoie de lichiditate. La numai cativa ani dupa razboi s-a ajuns la o inflatie galopanta. Ca sa atingi valoarea unei marci-aur dinainte de razboi, aveai nevoie de un miliard marci din anul 1923. Un dolar costa 4,2 bilioane. Banii isi pierdusera valoarea. Economia a implodat, masele au saracit.

Menirea bancii centrale este sa intervina in circuitul financiar si sa reduca la timp cantitatea de bani, spre a evita devalorizarea. Usor de spus, greu de facut. In urma crizelor recente, bancile centrale nu au mai putut micsora lichiditatea crescuta, si dobanzile au ramas scazute. Daca o asemenea situatie se prelungeste, si lumea se obisnueste cu dobanzi mici, e din ce in ce mai greu de ridicat dobanda. Reforma e lipsita de popularitate, si guvernul o evita. In aceste conditii banca centrala e fortata sa mareasca cantitatea de bani pe piata, ceeace inrautateste si mai mult situatia.

Un merit deosebit al politicii monetare vestgermane a fost acela, ca a tras invataminte din dezastrele trecutului, fondand in 1949 celebra Bundesbank, predecesoarea morala a BCE, ca pe o banca centrala libera si independenta, inafara oricarei influente politice. Experimentul a reusit pe deplin, marca postbelica (DM) fiind cea mai apreciata valuta europeana, regretata si astazi.

De la banul de aur la bancnota de hartie.

Monezile de metal pretios au insotit omenirea timp de peste doua milenii. Bancnotele, emise spre a substitui aurul, au aparut ca titluri valorice la purtator, pentru o cantitate definita de aur. Pana cand banca nationala a Frantei, a declarat in 1914, ca sisteaza schimbul in aur, dat fiind razboiul.

In retrospectiva, standardul in aur (I) a avut un avantaj imens. Aurul e un metal rar. Noua cantitate, extrasa din mine, nu depaseste anual 1%- 3% din cantitatea existenta, nu pericliteaza asadar stabilitatea sistemului. Cantitatea constanta de aur, a reglementat ani de zile cantitatea de bani de pe piata. Apologetii standardului in aur vad in aceasta legatura organica o garantie sistemica, care, preluata si respectata de stat, a dus ani de zile la liniste si pace. Detinatorul de bancnote cu acoperire in aur stia, ca poate schimba oricand bancnota sa intr-o cantitatea echivalenta de metal pretios. Atata vreme cat a avut acesta siguranta, si statul s-a tinut de ea, sistemul financiar a ramas intact si cat se poate de onest.

Dupa razboi s-a incercat o revenire la aur. S-a instituit un nou sistem de referinta cu acoperire in aur (II), dar numai pentru lira sterlina si dolarul american, ambele devenind de aici inainte valute de rezerva. Celelate valute au capatat convertibilitate libera la lira si dolar. Faptul ca numai lira si dolarul si-au pastrat acoperirea in aur, a fost in fond greseala capitala a standardului de la Genova (1922). Din acest moment a inceput goana dupa valutele de rezerva. Anglia si Statele Unite s-au bucurat si au marit din ce in ce mai mult cantitatea de bani, evident inafara acoperirii suta la suta in aur. Celelate state s-au multumit cu rezervele considerate ca avand acoperire in aur, chiar daca aceasta nu era pe deplin reala.

Anglia si Statele Unite au facut o afacere buna. Au cumparat pe nimic materii prime de pretutindeni, si au exportat capital in lumea toata, fara ca sa produca inflatie la ei acasa. Catre sfarsitul celui de al doilea razboi mondial (Bretton Woods, 1944) lira sterlina a incetat sa mai fie moneda de rezerva, iar dolarul, dat fiind costurile razboiul din Vietnam, cat si programele sociale initiate de Johnson (“Great Society”), si-a pierdut si el acoperirea in aur, dupa 1971.

Din acest moment s-a pornit o alta era (III). Dolarul si-a pierdut calitatea avuta timp de peste 50 de ani, care l-a calificat drept valuta de rezerva (acoperirea in aur), devenind in principiu la fel de slab, ca orice alta valuta convertibila, sau poate chiar mai slab. S-a globalizat totusi mai departe, dat fiind raspandirea de pana acum, si faptul ca a mai primit o calitate in plus, aceia de valuta pentru facturarea titeiului. Daca OPEC ar fi revenit candva asupra aceastei hotarari, soarta dolarului ar fi fost de mult pecetluita, ceeace nu s-a intamplat. America a putut inunda in continuare pietele cu bani multi, ce s-au devalorizat prin exces.

Prin actualul standard s-au deschis portile pentru frauda si necinste, iar sistemul bancar a devenit parazitar. Creditele ieftine si foarte ieftine au adus industriei financiare desigur profituri enorme, dar, pe seama generatiilor viitoare, care vor plati datoriile facute de noi. Multi analisti considera pozitia acestei industri, ca fiind atat de puternica, incat nu prea vad sanse de a schimba ceva, si se indoiesc de succesul interventiilor guvernamentale de astazi.

Interventionismul si anti-interventionistii.

O serie de teoreticieni, sceptici in ceeace priveste succesul acestor interventii, readuc in discutie teoriile austriacului L.von Mieses, decedat in 1973, care sustinea, ca fiascul din 1930 s-a datorat in intregime masurilor interventioniste exercitate de stat, care, prin ingradirea pietii libere si socializarea progresiva a economiei, a deschis de fapt un al treilea drum, intre capitalism si socialism.

Problema interventionismului e, ca statul nu prea stie bine unde duc masurile luate de el si poate scapa usor haturile din mana, chiar daca a pornit de la intentii bune. Interventio-nismul presupune masuri succesive, din ce in ce mai catastrofale. Dat fiind ineficienta masurilor precedente, se escaleaza mai departe cu masuri noi si inadecvate, pana cand se ajunge incet, incet, la socializare. Adeptii acestei teorii vad chiar si in Obama pericolul unei treceri la socialism, cu saracirea societatii. Oponentii, indeosebi europenii, spun ca asemenea pericole pot fi tinute sub control, atata vreme cat in economia de piata sociala, exista o banca centrala independenta, si un cadru de actiune definit, ce ingradeste activitati bancare daunatoare.

Esecul interventionismului nu se vede niciunde atat de bine, ca in sistemul valutar si cel al creditelor. Atunci cand banca centrala este supusa dictatului politic, ea va ceda usor presiunilor guvernului si va mari cantitatea de bani pe piata. In ciuda unui succes momentan, criza urmatoare e programata, dat fiind ca sistemele de productie, dar si preturile, cat si investitiile, se dezvolta acum autarhic, inafara cerintelor pietii.

Investitiile inafara cerintelor sunt insa daunatoare, iar noile credite, luate de stat pentru a combate recesiunea si somajul, indatoreaza economiile nationale din ce in ce mai mult. Investorii se retrag, dobanzile de recreditare cresc, iar cei ce au de returnat credite si de platit dobanzi, nu-si mai pot indeplini obligatiile. Statul vine pe de alta parte cu si mai multi bani, combatand in permanenta efectele, dar nu si cauzele crizei. Insuccesele repetate obliga la masuri din ce in ce mai drastice si mai nepopulare, impotriva contribuabilului si a proprietatii particulare, asa cum sunt curbele de sacrificiu, cresterea impozitelor, superinflatia si la urma celebra stabilizare monetara. Solutia propusa de anti-interventionisti e reintoarcerea la aur, in asa fel, incat sumele de bani aflate acum in circulatie, sa fie acoperite cu rezervele de aur, ce se mai gasesc si azi in pivnitele bancilor centrale. Aurul ar fi singurul ban cinstit, menit sa mentina ordinea sociala, prosperitatea si libertatea tuturora. Numai asa s-ar putea evita pe viitor inundarea pietii si economiei, cu cantitatile enorme de bani, ce duc la devalorizare si nationalizare.

Reintoarcere la aur?

Si aici multe intrebari. Ce se intampla daca se vor descoperi candva rezervoare uriase de aur, care ar putea destabiliza standardul ? Cum pot fi evitate abuzurile tarilor producatoare? Care ar fi efectul pretului aurului- marfa asupra sistemului valutar, avand in vedere ca insasi uncia a pendulat in ultimii ani intre 650 $ si 250 $. Cum se explica criza din 1929, in ciuda rezervelor de aur suficiente din acea vreme?

In dezacord cu ideologia comunista, care sustinea ca sistemul capitalist s-ar indrepta periodic catre crize, economistii de astazi sustin, ca depresiunea din ani ’30 a fost provocata de greselile fundamentale ale bancii centrale americane (FED), dominata de politica guvernului. Nu piata a clacat, ci guvernul si politica sa gresita, dat fiind masurile luate impotriva antreprenorilor, cat si miscarea anticapitalista “New-Deal” a lui Roosewelt.

In concluzie. Solutia zilei de azi nu pare a fi reintoarcerea la aur, ci mai degraba banca centrala libera si indepedenta, inafara influentelor politice, asa cum a fost – inainte de BCE- Banca Ffederala germana. O asemenea banca centrala poate limita cantitatea de bani pe piata, in scopul stabilitatii valutare, dupa principii fixe. Stabilitatea valutara din ultimii ani si succesul valutei Euro arata, ca banul de hartie, bine indrumat si supraveghiat de o banca centrala neutra, are toate sansele sa ingradeasca tendintele inflationiste. Ramane de vazut ce va face Euro, si cum va iesi din criza actuala.