Cu ochii unui vest-european: (VI). Euro in botezul focului - o analiza. Sanse si riscuri
http://www.viataromaneasca.ro/articles/57/1/Cu-ochii-unui-vest-european---VI--Euro-in-botezul-focului---o-analiza-Sanse-si-riscuri-/Pagina1.html
Vladimir Niculescu
Nascut la 29.03.1942 in Bucuresti, absolvent al liceului D. Cantemir (1959), licentiat in stinte biologice, Universitatea Bucuresti (1964), cercetator la Inst. Dr. I.Cantacuzino din Bucuresti, studii postuniversitare in Tübingen Germania (1969-1975), membru al Univ.de Medicina din Hanovra (1975-1982), specialist in virologie si microbiologie clinica, din 1984 in Augsburg, Germania, periodic si la Bucuresti. Publicist in domeniul economic-politic si cultural Scris de Vladimir Niculescu
Published on 6 October 2009
Euroul - o greseala din principiu, se intreaba economul american Barry Eichengreen. Este adevarat ca idea valutei commune s-a nascut in spiritul vremii de acum 30 de ani, nefiind numai urmarea unui imperativ economic pur, ci in buna parte si un ideal european, bazat pe motive politice si convingeri fundamentale, ce nu pot fi aruncate peste bord la prima furtuna iesita in cale. Clubul euro nu a fost gandit numai pentru vremea buna, si nici ca teren de joc
pentru egoisme si interese momentane.
Sa nu uitam, ca o serie de noi pretendenti din est si vest bat la usa celor 16, asa cum a fost de curand Slovenia. O expansiune in spatiul esteuropean, ar supraincarca euroul cu si mai multe probleme, dat fiind pericolul de insolventa ale unor tari ca Polonia, Ungaria, Cehia, etc., sub povara creditelor riscante, a deficitelor bugetare si a devalorizarii valutei. Afilierea la clubul euro depinde de o prealabila disciplinare resp. restructurare economica, financiara si fiscala.
In tarile vestice, dinafara grupului euro, se inregistreaza momentan o mare simpatie fata de valuta comuna. Impreuna vom fi mai puternici, e lozinca la ordinea zilei. In Elvetia, populatia cocheteaza cu euroul. Danemarca, Islanda si Suedia isi exprima si ele interesul, ceeace se considera la BCE drept cea mai buna reclama. Fiascul Angliei, devenita astazi un fel de Islanda, pe malul Tamisei, cu pierderi de 30-40% fata de yen si dolar, a speriat lumea.
Cazul Irlanda vs. euro, reflecta problemele ascunse, legate de lipsa unei politici fiscal-economice comune. In perioada ante-criza, dat fiind economia in crestere si dobanzile scazute la bonduri (obligatiuni), problemele nu s-au manifestat atat de evident, dar acum, corsetul euroului arata fortele centrifuge din interiorul eurogrupului, si greselile guvernelor, care nu s-au omorat sa contribue la o politica fiscal-economica comuna. Dupa introducerea euroului, de fapt in 1999, salariul pe produs/ bucata a crescut in tarile PIGS cu 27 – 30%, in Irlanda chiar cu 35% (de zece ori mai mult decat in Germania), ceeace a dus la scaderea exporturilor, la somaj si la dezechilibru in balanta de plati. Grupul tarilor euro are nevoie de coordonare, zice Dl. Strauss-Khan (FMI). Diferentele economice vor periclita altfel stabilitatea zonei euro.
Problemele euroului
Problemele vin din Irlanda si din tarile PIGS (Portugalia, Italia, Grecia si Spania). Irlanda, care exporta 25% din productia sa in Anglia, sufera din cauza lirei sterline, ce a pierdut 30% fata de euro. Irlanda s-a indatorat masiv, dat fiind programele pentru salvarea bancilor si a economiei. Are in plus problema dobanzilor crescute, la refinantari. Vazand cum se sufoca tara, economistii irlandezi cer reducerea dobandei institutionale la zero, ceeace Dl. Trichet (BCE) nici nu vrea sa auda, sau reintoarcerea la poundul irlandez, ce ar putea fi devalorizat dupa nevoi.
Oricare stat, care are nevoie de bani, cauta sa vada pe unde ii gaseste. Emite asadar obligatiuni pe durata medie si cu dobanda fixa (bonduri), pentru care cauta investori. Atata vreme cat oamenii faceau economii, statul se servea de banii acestora, oferind dobanzi, cu care prindea lumea. Jocul e asemanator si pentru capitalul strain.
Giulio Tremonti, ministrul de finante al Italiei, considera acest sistem drept rational si fara de alternative. Dar in Ianuarie a.c. Dl Tremonti a avut greutati sa gaseasca clienti pentru bondurile sale recente. Toate statele au nevoie acum de bani si fiecare emite bonduri, dar bineinteles ca banii se duc cu precadere acolo, unde exista un maximum de siguranta, chiar daca dobanda e mai mica. In timp ce Germania si-a putut plasa astfel bondurile pe 10 ani
la o dobanda de 3% , Irlanda nu mai gasit bani decat la dobanzi de 5,5%, iar Italia a trebuit sa ofere 6%. Surplusul de 2,5% - 3% trebue privit ca o “amenda” (spread) , pe care statele slabite trebue sa o plateasca in plus. Si daca nu se schimba nimic, datoriile lor vor creste la nesfarsit, depasind cu mult PBI.
Inainte de criza nu existau asemenea diferente, statele euro plateau cam aceiasi dobanda. Acum pana si Franta, membru de baza, plateste dobanzi mai mari decat Germania. Situatia ingrijoreaza atat pe comisarul Almunia, cat si pe Dl. Junker, coordinatorul ministrilor de finante, in timp ce ministrul german, Dl. Steinbrück, crede ca prapastia se va mai mari inca.
Critic va fi momentul, in care o tara destabilizata, nu-si va mai putea plasa bondurile, indiferent de dobanda ce o ofera. Italia se gandeste cu groaza, ca nu ar mai avea cu ce plati pensiile si salariile publice, devenind insolvabila, ca Argentina cu cativa ani in urma. S-ar putea ca investorii sa prefere deaceia hartiile de imprumut als marilor concerne. Firmele cu bonitate buna (Metro, Thyssen-Krupp, etc.) ofera chiar astazi dobanzi de 7%, iar riscul de a
primi la scadenta valute de valoare incerta, e inexistent.
Un alt risc al bondurilorcu dobanda mare, este devalorizarea lor, pe durata investitiei, sau pur si simplu faptul ca nu mai pot fi platite la scadenta. Primele de asigurare impotriva acestui risc (credit default swaps) sunt si ele calculate in functie de bonitatea emitatorului. Swapsurile pentru Irlanda si Grecia sunt astazi de 4-5 ori mai ridicate decat cele pentru Germania. Usor de inteles de ce cresc la nesfarsit datoriile statelor slabite, si cum se ajunge la insolventa.
Jocul speculantilor
Precum Dl. Soros pe vremuri, marii speculanti au deschis de catava vreme atacul impotriva euroului, mizand pe dezagregarea uniunii valutare, in momentul in care cand dobanzile la bonduri vor exploda divergent. Exista indicatii ca Irlanda, Spania si Grecia isi vor pierde complet controlul asupra datoriilor nationale. In Ianuarie, agentiile de rating au declasat Spania si Irlanda, si in treacat fiind zis, nici America nu mai e departe de acest moment.
Prin sumele ce le stau la dispozitie, marii speculanti forteaza jocul, punand tarile slabite sa plateasca dobanzi din ce in ce mai mari, ca si cum euroul nici nu ar exista. Soarta euroului depinde de cum se va sfarsi acest joc, cat va mai valora in final euroul, si care va fi nivelul dobanzilor in Europa. Pariurile pe euro sunt hranite astazi de notele de bonitate, acordate de agentiile de rating. Cu cat e nota mai mica, cu atat riscul de neplata e mai mare, si implicit si dobanzile, pe care le are de platit emitentul.
Speculantii mizeaza pe faptul, ca a ramane in clubul euro, ridica probleme de nerezolvat tarilor slabite, care nu se pot reanima prin devalorizare valutara (precum Anglia), si devin din ce in ce mai vulnerabile. Creditele lor se scumpesc in asa masura, incat politica fiscala si programele de redresare nu mai duc la rezultate positive.
Contramasuri
Marea intrebare ramane, daca se poate cumva dezintegra euroul. Majoritatea analistilor exclud aceasta posibilitate. In primul rand contractele UE nu prevad ca un un rau-platnic sa paraseasca valuta comuna, nici de voie, nici de nevoie, si nici nu poate fi dat afara. O renuntare de buna voie ar fi oricum catastrofala. Bonitatea acestui stat s-ar pravali in cadere libera, iar creditele de care are in continuare nevoie l-ar costa enorm.
In timp ce Dl Verheugen considera toata aceasta discutie drept o panica voita si artificiala, initiata de speculantii anglo-americani, in dorinta de profituri noi, Dl. Jean-Claude Junker, zice ca nu se poate sta cu mainile in san, pana cand unul din membri se va prabusi definitiv. Se discuta deci o serie de facilitati de creditare pentru Irlanda si Grecia, ceeace e in fond un joc pe muchie de cutit. Stim ca in trecut Italia si Grecia, avand siguranta eurolui in spate, nu si-au mai dat osteneala sa-si rezolve probleme economice la ei acasa. Succesul euroului din ultimii ani i-a instigat la un fel de “dolce fa niente”. Facilitatile de creditare ar genera asadar o mentalitate de transfer foarte riscanta: tarile ce nu si-au facut la timp lectiile, ar pretinde pe viitor din ce in ce mai multe ajutoare, cu care sa-si astupe gaurile, mereu in crestere. Cam aceleasi probleme ridica in fond si eurobondurile, hartii valorice aprig discutate, cu dobanda fixa, valabile in intreaga eurozona. Dl. Junker le considera drept o forma de solidaritate, si e sigur ca se va ajunge la ele; ca doar nici America nu-si trimite un stat indatorat pana peste cap, cum este California, ca sa cerseasca la usa FMI.
Si totusi, ce se intampla in situatia unui faliment, cum e de asteptat in cazul Greciei. Euroul ar mai pierde ceva din valoare, dar avand in vedere rolul minimal al economiei grecesti, chestiunea s-ar relative, si nici Grecia n-ar suferi prea tare. Dat fiind valuta comuna, pericolul unei crize interne e redus, iar somajul nu va creste.
Marea intrebare ramane, care va fi reactia UE intr-o asemenea situatie. Daca cedeaza si vine cu facilitati de creditare, creaza un caz de precedenta periculoasa, cine stie cati amatori de “dolce fa niente” se vor mai gasi. Ca sa raspunda cu duritate, dupa dorinta tarilor cu disciplina bugetara, ii lipsesc instrumentele politice. Raii platnici vor fi pedepsiti insa de investori, prin “amenzile de risc” in crestere, pe care le va impune piata. In situatia in care virusul grecesc va falimenta insa mai multe tari, problemele devin pe deadreptul serioase. Euro suporta un faliment, dar nu o insiruire de falimente. Oricum euroul nu va dispare. In cel mai rau caz va ramane numai la dispozitia tarilor cu pozitie de varf (polposition) acestea fiind probabil Olanda, Germania, Austria, si Luxemburgul.
Ne reintoarcem atunci la vechile valute europene ? Nu neaparat, zice strategul elvetian , Dl. Donovan, de la UBS. Pretul renuntarii la valuta comuna va fi atat de ridicat ( prabusirea sistemului bancar national, degradarea valorica a bondurilor si titlurilor reconvertite in valuta nationala), incat renuntarea nu pare probabila si nici demna de urmat. Mai probabile par astazi eurobondurile. Nu e clar care va fi efectul lor asupra valorii euro, care a pierdut deja 30 de centi fata de dolar. Dar si dolarul are probleme, asa ca, odata ce dezbaterile de consolidare vor fi incheiate, se astepta ca euroul sa-si continue raliul impotriva dolarului, depasind chiar si cursul istoric de 1 : 1,60 .
2. Martie 2009
Augsburg
Inca de la nastere, euro a fost privit cu neincredere de catre anglo-americani si de adeptii suprematiei dolarului, care au considerat, ca un copil cu atatea moase nu poate avea o viata buna. Interesele nationale si economiile divergente, care inainte de 1999 au excelat prin fluctuatia puternica a valutelor nationale, sunt greu de tinut cu forta in corsetul celor 3% de la Maastrich (deficit maxim fata de BIP). Scepticii au considerat ca e o chestiune de timp, pana cand unul din euromembri o va lua hais si celalat cea, neputand rezista presiunilor impuse de valuta comuna. Au mizat ca euroul, nu va supravietui primei crize mai puternice si ca Europa va reveni la valutele nationale. Motiv pentru care Anglia a ramas de la bun inceput la lira sterlina, marea lor valuta de alta data
((Articol inaintat in luna Martie 2009 Revistei 22 si din pacate nepublicat de aceasta, pe motivul lipsei de spatiu))
Euroul - o greseala din principiu
Euroul - o greseala din principiu, se intreaba economul american Barry Eichengreen. Este adevarat ca idea valutei commune s-a nascut in spiritul vremii de acum 30 de ani, nefiind numai urmarea unui imperativ economic pur, ci in buna parte si un ideal european, bazat pe motive politice si convingeri fundamentale, ce nu pot fi aruncate peste bord la prima furtuna iesita in cale. Clubul euro nu a fost gandit numai pentru vremea buna, si nici ca teren de joc
pentru egoisme si interese momentane.
Sa nu uitam, ca o serie de noi pretendenti din est si vest bat la usa celor 16, asa cum a fost de curand Slovenia. O expansiune in spatiul esteuropean, ar supraincarca euroul cu si mai multe probleme, dat fiind pericolul de insolventa ale unor tari ca Polonia, Ungaria, Cehia, etc., sub povara creditelor riscante, a deficitelor bugetare si a devalorizarii valutei. Afilierea la clubul euro depinde de o prealabila disciplinare resp. restructurare economica, financiara si fiscala.
In tarile vestice, dinafara grupului euro, se inregistreaza momentan o mare simpatie fata de valuta comuna. Impreuna vom fi mai puternici, e lozinca la ordinea zilei. In Elvetia, populatia cocheteaza cu euroul. Danemarca, Islanda si Suedia isi exprima si ele interesul, ceeace se considera la BCE drept cea mai buna reclama. Fiascul Angliei, devenita astazi un fel de Islanda, pe malul Tamisei, cu pierderi de 30-40% fata de yen si dolar, a speriat lumea.
Cazul Irlanda vs. euro, reflecta problemele ascunse, legate de lipsa unei politici fiscal-economice comune. In perioada ante-criza, dat fiind economia in crestere si dobanzile scazute la bonduri (obligatiuni), problemele nu s-au manifestat atat de evident, dar acum, corsetul euroului arata fortele centrifuge din interiorul eurogrupului, si greselile guvernelor, care nu s-au omorat sa contribue la o politica fiscal-economica comuna. Dupa introducerea euroului, de fapt in 1999, salariul pe produs/ bucata a crescut in tarile PIGS cu 27 – 30%, in Irlanda chiar cu 35% (de zece ori mai mult decat in Germania), ceeace a dus la scaderea exporturilor, la somaj si la dezechilibru in balanta de plati. Grupul tarilor euro are nevoie de coordonare, zice Dl. Strauss-Khan (FMI). Diferentele economice vor periclita altfel stabilitatea zonei euro.
Problemele euroului
Problemele vin din Irlanda si din tarile PIGS (Portugalia, Italia, Grecia si Spania). Irlanda, care exporta 25% din productia sa in Anglia, sufera din cauza lirei sterline, ce a pierdut 30% fata de euro. Irlanda s-a indatorat masiv, dat fiind programele pentru salvarea bancilor si a economiei. Are in plus problema dobanzilor crescute, la refinantari. Vazand cum se sufoca tara, economistii irlandezi cer reducerea dobandei institutionale la zero, ceeace Dl. Trichet (BCE) nici nu vrea sa auda, sau reintoarcerea la poundul irlandez, ce ar putea fi devalorizat dupa nevoi.
Oricare stat, care are nevoie de bani, cauta sa vada pe unde ii gaseste. Emite asadar obligatiuni pe durata medie si cu dobanda fixa (bonduri), pentru care cauta investori. Atata vreme cat oamenii faceau economii, statul se servea de banii acestora, oferind dobanzi, cu care prindea lumea. Jocul e asemanator si pentru capitalul strain.
Giulio Tremonti, ministrul de finante al Italiei, considera acest sistem drept rational si fara de alternative. Dar in Ianuarie a.c. Dl Tremonti a avut greutati sa gaseasca clienti pentru bondurile sale recente. Toate statele au nevoie acum de bani si fiecare emite bonduri, dar bineinteles ca banii se duc cu precadere acolo, unde exista un maximum de siguranta, chiar daca dobanda e mai mica. In timp ce Germania si-a putut plasa astfel bondurile pe 10 ani
la o dobanda de 3% , Irlanda nu mai gasit bani decat la dobanzi de 5,5%, iar Italia a trebuit sa ofere 6%. Surplusul de 2,5% - 3% trebue privit ca o “amenda” (spread) , pe care statele slabite trebue sa o plateasca in plus. Si daca nu se schimba nimic, datoriile lor vor creste la nesfarsit, depasind cu mult PBI.
Inainte de criza nu existau asemenea diferente, statele euro plateau cam aceiasi dobanda. Acum pana si Franta, membru de baza, plateste dobanzi mai mari decat Germania. Situatia ingrijoreaza atat pe comisarul Almunia, cat si pe Dl. Junker, coordinatorul ministrilor de finante, in timp ce ministrul german, Dl. Steinbrück, crede ca prapastia se va mai mari inca.
Critic va fi momentul, in care o tara destabilizata, nu-si va mai putea plasa bondurile, indiferent de dobanda ce o ofera. Italia se gandeste cu groaza, ca nu ar mai avea cu ce plati pensiile si salariile publice, devenind insolvabila, ca Argentina cu cativa ani in urma. S-ar putea ca investorii sa prefere deaceia hartiile de imprumut als marilor concerne. Firmele cu bonitate buna (Metro, Thyssen-Krupp, etc.) ofera chiar astazi dobanzi de 7%, iar riscul de a
primi la scadenta valute de valoare incerta, e inexistent.
Un alt risc al bondurilorcu dobanda mare, este devalorizarea lor, pe durata investitiei, sau pur si simplu faptul ca nu mai pot fi platite la scadenta. Primele de asigurare impotriva acestui risc (credit default swaps) sunt si ele calculate in functie de bonitatea emitatorului. Swapsurile pentru Irlanda si Grecia sunt astazi de 4-5 ori mai ridicate decat cele pentru Germania. Usor de inteles de ce cresc la nesfarsit datoriile statelor slabite, si cum se ajunge la insolventa.
Jocul speculantilor
Precum Dl. Soros pe vremuri, marii speculanti au deschis de catava vreme atacul impotriva euroului, mizand pe dezagregarea uniunii valutare, in momentul in care cand dobanzile la bonduri vor exploda divergent. Exista indicatii ca Irlanda, Spania si Grecia isi vor pierde complet controlul asupra datoriilor nationale. In Ianuarie, agentiile de rating au declasat Spania si Irlanda, si in treacat fiind zis, nici America nu mai e departe de acest moment.
Prin sumele ce le stau la dispozitie, marii speculanti forteaza jocul, punand tarile slabite sa plateasca dobanzi din ce in ce mai mari, ca si cum euroul nici nu ar exista. Soarta euroului depinde de cum se va sfarsi acest joc, cat va mai valora in final euroul, si care va fi nivelul dobanzilor in Europa. Pariurile pe euro sunt hranite astazi de notele de bonitate, acordate de agentiile de rating. Cu cat e nota mai mica, cu atat riscul de neplata e mai mare, si implicit si dobanzile, pe care le are de platit emitentul.
Speculantii mizeaza pe faptul, ca a ramane in clubul euro, ridica probleme de nerezolvat tarilor slabite, care nu se pot reanima prin devalorizare valutara (precum Anglia), si devin din ce in ce mai vulnerabile. Creditele lor se scumpesc in asa masura, incat politica fiscala si programele de redresare nu mai duc la rezultate positive.
Contramasuri
Marea intrebare ramane, daca se poate cumva dezintegra euroul. Majoritatea analistilor exclud aceasta posibilitate. In primul rand contractele UE nu prevad ca un un rau-platnic sa paraseasca valuta comuna, nici de voie, nici de nevoie, si nici nu poate fi dat afara. O renuntare de buna voie ar fi oricum catastrofala. Bonitatea acestui stat s-ar pravali in cadere libera, iar creditele de care are in continuare nevoie l-ar costa enorm.
In timp ce Dl Verheugen considera toata aceasta discutie drept o panica voita si artificiala, initiata de speculantii anglo-americani, in dorinta de profituri noi, Dl. Jean-Claude Junker, zice ca nu se poate sta cu mainile in san, pana cand unul din membri se va prabusi definitiv. Se discuta deci o serie de facilitati de creditare pentru Irlanda si Grecia, ceeace e in fond un joc pe muchie de cutit. Stim ca in trecut Italia si Grecia, avand siguranta eurolui in spate, nu si-au mai dat osteneala sa-si rezolve probleme economice la ei acasa. Succesul euroului din ultimii ani i-a instigat la un fel de “dolce fa niente”. Facilitatile de creditare ar genera asadar o mentalitate de transfer foarte riscanta: tarile ce nu si-au facut la timp lectiile, ar pretinde pe viitor din ce in ce mai multe ajutoare, cu care sa-si astupe gaurile, mereu in crestere. Cam aceleasi probleme ridica in fond si eurobondurile, hartii valorice aprig discutate, cu dobanda fixa, valabile in intreaga eurozona. Dl. Junker le considera drept o forma de solidaritate, si e sigur ca se va ajunge la ele; ca doar nici America nu-si trimite un stat indatorat pana peste cap, cum este California, ca sa cerseasca la usa FMI.
Si totusi, ce se intampla in situatia unui faliment, cum e de asteptat in cazul Greciei. Euroul ar mai pierde ceva din valoare, dar avand in vedere rolul minimal al economiei grecesti, chestiunea s-ar relative, si nici Grecia n-ar suferi prea tare. Dat fiind valuta comuna, pericolul unei crize interne e redus, iar somajul nu va creste.
Marea intrebare ramane, care va fi reactia UE intr-o asemenea situatie. Daca cedeaza si vine cu facilitati de creditare, creaza un caz de precedenta periculoasa, cine stie cati amatori de “dolce fa niente” se vor mai gasi. Ca sa raspunda cu duritate, dupa dorinta tarilor cu disciplina bugetara, ii lipsesc instrumentele politice. Raii platnici vor fi pedepsiti insa de investori, prin “amenzile de risc” in crestere, pe care le va impune piata. In situatia in care virusul grecesc va falimenta insa mai multe tari, problemele devin pe deadreptul serioase. Euro suporta un faliment, dar nu o insiruire de falimente. Oricum euroul nu va dispare. In cel mai rau caz va ramane numai la dispozitia tarilor cu pozitie de varf (polposition) acestea fiind probabil Olanda, Germania, Austria, si Luxemburgul.
Ne reintoarcem atunci la vechile valute europene ? Nu neaparat, zice strategul elvetian , Dl. Donovan, de la UBS. Pretul renuntarii la valuta comuna va fi atat de ridicat ( prabusirea sistemului bancar national, degradarea valorica a bondurilor si titlurilor reconvertite in valuta nationala), incat renuntarea nu pare probabila si nici demna de urmat. Mai probabile par astazi eurobondurile. Nu e clar care va fi efectul lor asupra valorii euro, care a pierdut deja 30 de centi fata de dolar. Dar si dolarul are probleme, asa ca, odata ce dezbaterile de consolidare vor fi incheiate, se astepta ca euroul sa-si continue raliul impotriva dolarului, depasind chiar si cursul istoric de 1 : 1,60 .
2. Martie 2009
Augsburg