1. Amor cu Dumnezeu sau cu El între noi
(Gilda Mia)



Început


priveºte-þi prin fereastra coastei
inima
închinã-te Domnului Dumnezeului tãu
dar
bãrbate
bãrbate
nu uita mai apoi
sã cinsteºti cu lacrimi ºi buze
pe suflet ºi pântec
femeia


Eºti liberã sã zbori prin mine


Te potriveºti
cavitãþii
din pieptu-mi,
dãltuitã
lãcaº, þie!

Pe furiº mã muºcai
ºi-am dezmoºtenit norii,
sã scrii risipitã între mine ºi cer,
cu ochii, zbor
de-mplinire.

Dincolo de noi nu cazi.
Muºcã-ne
femeie,
sã poatã ploua ochii tãi
din senin!


Eu strãinul ce sunt, tu strãina departe


Strãino ce speli pietre la marginea lumii
cu pârâuri de sânge, izvor, ochii-þi verzi.
Ai tãiat jumãtate din suflet, dar nu mi
l-ai dat. Rezistenþa nu ne vrea siamezi.
Te mistuie norul în pântec ºi sânii aezi
îþi cântã zvâcnind, poeme-nchinate-mpãrþirii
cu strãinul ce sunt. Rãtãciþi siamezi,
pribegim înspinaþi prin desiºul muririi,
pe cãrãri neºtiute. Amorul ni-i urlet
nebun. Mã sãruþi pe delir, te aud când oftezi
ºi ne smulgem artera jumãtãþii de suflet
durut, sã urcãm în eter amândoi. Siamezi.
Eu, strãinul ce sunt, tu strãina departe
fãrã ziuã ºi soare, orfani la amiezi,
ne atingem falangele-n pajiºti de soarte
peste lutul-mãtase, doi muriþi, siamezi.

Nu am vrut sã ucid fluturii


în tãcere mângâi pielea iubitei cu flori
îi simt zborul ºi aripile care mã strâng
mã odihnesc pe pântecul ei
zvâcneºte
i-ating coapsele
cu obrazul neras ºi buzele

un joc între mireasmã ºi zbor

spunea mama
fluturii fãceau curte florilor ºi-atunci am miºcat prima datã
apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea
aºa cum þi se zbate ochiul stâng
privea amorul
mângâieri între zbor ºi miresme pânã au venit durerile facerii

când m-am nãscut cãzuse bruma

aºtept în tãcere un prier în fiecare an de ziua mea
dupã ce îmi ºterg lacrima


Ce ape cresc din tine-acum !


Pâraie de pe creste-þi curg,
se strâng în vale
limpezi ºi termale,
iar peste ele, densã, ceaþa
captivã-n ora de amurg,
s-atace muntele la poale,
ºi-aºteaptã sora bunã-ciaþa.

Ating cu-n deget cristalinul
de se cutremurã mormântul,
surpând pe rezistenþã, maluri.

Murirea tulburã prea-plinul
ºi norul meu i-acum cuvântul
zidit prin vorbele deºarte,
ce cãtre Venus pleacã-n valuri
curgând spre munte dinspre mare
sã-nþepuiascã-a glumii soarte,
tãmãduind pân’ la izvoare.

Acum, ce ape cresc din tine!

Eu sorb cu buzele-mi cojite,
herculean pe revãrsare,
cãrãri fierbinþi ºi ºerpuite,
nãscute din broboane fine.

Tu îmi ºopteºti: „sã-mi spui, murite,
de ciaþa asta, mâine doare?”



Cãþãrare liberã
(el îºi strivea gura de stânci)


cumulus îl însenina
intra norul pe sub coaste ºi se-ntindea gata sã muºte din mãr

putea oricând sã lase-n diaclazã aerul
macabru
desenând geometric anticlinala pãmântul ºi picajul dar
ca o cârpã udã s-ar fi zdrobit
de oameni îmbrãcaþi în culori stridente

îºi strivea gura de stânci la fiecare gând
sã nu ucidã
cu vreun cuvânt din graiurile toate pãmânteºti
murirea lumii lui
în vârf la rãsãrit genunchii-i luaserã forma pietrelor
mãcinate de ploi

i-a dãruit primul fir de tãcere. început

floare gri
parfum pãtrunzãtor
femeia lui n-a mai dormit
noaptea mângâia pietrele adunate în poalã mai ales
colþurile
ziua fãcea amor cu mireasma norul
cãzuse în zona stridentã

îºi primea negreºit buchetul de tãcere odatã cu soarele

nici escalada
nici aºteptarea pe creste
nici genunchii rãniþi n-au nãscut
povestea asta de doi nesfârºit

în lumea lui fãrã de soarte
consecvent
la fiecare gând îºi strivea gura
de stânci.


Urme


Luna pe ramurile curgând.
Uliul undeva departe.

Liniºte!

Nu erai sã asculþi
ºi sã vezi
printre crengile
care-ºi înecau norul.

Te-am cãutat cu tãlpile neclintite sã nu trezesc iarba,
pânã la rãsãrit,
când fericirea semãna cu soarele
ºi locul unde aþipise pasãrea de pradã.



Gilda Mia


Încãlzeai iarba cu umerii ºi braþele-ntinse,
ascundeai cerul în palme sã dai lumii repaos,
erai crucea cãzutã pe care sufletu-þi plin se
rãtãcise cu noi în drum spre altar, prin pronaos.
Pãºeam deget cu deget pe trupu-þi-icoanã. Ce foc
înãlþau chipul tãu, pântecul. Eu, fachir, aplecam
buzele-nsetate de flãcãri. Lumen Sanctus, un joc
de stele peste sânii-þi cu roua din care sorbeam,
peste coapsele-þi legãnându-mi obrazul ºi tâmpla.
Eram crucea cãzutã pe care sufletu-mi plin de
mireasmã, pribeag, aºternea cardinal flori de câmp la
poale de lacrimi, în iarba cu iubiri ºiroinde.
Þi-am luat cerul din palme ( îl þineai captiv în zadar),
la piept mi te-am strâns, Gilda Mia, cu visul ce duce
a lumii povarã ºi tãlpile spre niciun altar,
la piept mi te-am strâns, Gilda Mia, cãzuþi peste cruce.




2. Sssst, sã nu ne-audã soartea !


Dedat mi-e leºul, nemuririi


E putredã sub mine duºumeaua
ºi-n gemene pâraie cad chirpicii,
umbriþi de ºobolani. Azi cucuveaua
ascute dinþii scârbelor ºi fricii.

Mã zbat sã scap din sutele de gheare
prin poarta raiului, spre valea verde,
târându-mã, când altã târâtoare,
un sânge rece ºerpuind, mã vede.

Sunt tatuat cãlduþ, de-un roºu dulce,
cuneiform pe trup, un Crez se scurge,
felina îºi aratã colþii-n cruce,
de parcã crucea mea nu mi-ar ajunge

ºi mã ridic sã fug de prãdãtoare.
Din patru zãri mi-a mai rãmas apusul,
n-am suflu, mã-ngustez, în faþã-mi sare
gorila ºi mi-apune neajunsul.

Planeazã vulturi, stau coioþi la pândã,
am întinat grãdina Ghetsimani
cu leºu-ntre mãslini, pe iarba crudã:
- Smulgeþi-mã, muºcaþi, fiinþe stranii!



Mã piere povarã
(vãd dinþi cu ochi roºii)


E timpul-cu lama lui boantã mã taie.

Rãmas-au din sânge ºi lacrimi-pâraie,
din carnea cuminte, servilã în haos,
doar mâinile ce pe stilou se-ncovoaie
ºi-o ciuntã statuie stingherã-n pronaos.

E gândul-caninii ciobiþi ce se-nfruptã.

Mi-e trupu-n morfinã, renunþã la luptã,
sunt prada dedatã, aorta mi-e seacã,
vãd dinþi cu ochi roºii - alaiul de nuntã;
unit mi-e nimicul cu steaua ce pleacã.

E liniºtea pietrei cu iz de furtunã.

Nomazi heruvimi, fãrã gazdã, m-adunã,
icoane se-nclinã ºi-mi suflã hodinã,
se-ntoarce la ciotul de gheaþã o mânã,
cealaltã ezitã; rãmâne sã vinã.

Tãcerea-cântare de laudã, mutã,

ciopleºte liturgic caverna mea slutã.
Ecoul melodic, a ploaie de varã,
est transitus Domini. Fruntea-mi sãrutã,
mã naºte poveste, mã piere povarã.


Pantera neagrã


Pantera-n faþa mea pe vârf de stâncã.
Sub cap mi-e braþul când privesc migratul.
Eu rostuiesc nisipuri, ea mãnâncã
picioru-mi drept, cu poftã, stând de-a latul.
Ce calzi sunt ochii ei, lumini de stele...
ne-ncruciºãm sclipiri, rodeºte viaþa
când noi vorbim cereasca printre ele
cu ridul frunþii, moare ignoranþa
ºi smulge, mult prea tristã, coapsa-mi stângã
s-o ducã puilor: „Ce bunã mamã!”
Se-ntoarce lângã mine, dã sã plângã,
dar îi ºoptesc sã nu mã ia în seamã,
o mângâi ºi o rog sã-mi cruþe mâna.
Pantera neagrã-mi stã la piept, culcatã
ºi povestim cum cã ne e totuna,
de vom trãi acum sau altãdatã.
Ne împãrþim steluþe-n vârf de stâncã
ºi aºteptãm iubirea drept osândã,
migrând dumnezeieºte când se-aruncã
leoaica-n faþa noastrã. Stã la pândã.


De veghe-n prier
-tehnici de (ne)rezistenþã


printre florile nãscute-n prier
mâinile-þi atârnau în þãrânã
tremurau buruienile
doar pânã la prima lacrimã
când þi-ai smuls coapsa dreaptã
ºi-ai muºcat de dragul neputinþei din ea

printre buruienile nãscute-n prier
mâinile tale lungi
nu mângâiau florile
cu ele þi-ai smuls coapsa stângã
ºi-ai muºcat cu poftã din ea
de dragul miresmei pe care cãlca

plutind în lanul nãscut în prier
ochii tãi lãcrimau
dar mai aveai din fericire
mâinile atât de lungi
încât þi i-ai scos unul câte unul
ºi-aveai lacrimi colorate sub unghii

fluturii abia nãscuþi în prier
îºi fereau aripile
de mâinile tale atât de lungi
dar tu ai început sã þi le muºti cu poftã
de dragul zborului
una câte una pentru fiecare aripã

levitai prin lanul nãscut în prier
mireasma culoarea ºi zborul
au rezistat o vreme-n murire
apoi s-au dus cu un nor
am aflat mai târziu
cã povestea se sfârºise în mai
dar tu deja mâncasei pe sãturate


Abandon

astãzi eºti mai senin decât ieri
oamenii toþi au înnebunit
natura-þi poartã picã florile se-nchid
fluturii planeazã în locuri umbroase
tu þanþoº
râzi sarcastic la cerºetori
o dai în mã-sa de crizã
eºti mândru cã ai datorii
cele mai multe la tine

chiar nu ºtiai pânã ce amicii nu þi-au spus
idiotule
ei repetau în cor
tu le spuneai
fariseilor m-am regãsit

te doare-n cot cã n-ai pâine
femeia ºi copiii þi-au plecat
încet-încet
þi-ai gãsit un nume din literatura universalã
ºi mâine desigur
vei fi mai senin decât azi
acel om minunat nicidecum idiot
doar bizar
ºi al dracu de liber


Aºa mi-am iubit aproapele
-tehnici de (ne)rezistenþã


pereþi sprijiniþi de icoane miros de tãmâie ea smeritã
eu ud pânã la piele mi-a ridicat tricoul
gol pânã la brâu i-am urmãrit iubirea de oameni ºi trupul
învelit sumar în numele Domnului m-a îmbrãcat ºi
mâinile reci mi le-a-ncãlzit pânã la 12
Deo Gratias

am ajuns acolo fiindcã mi se spunea toma
necredinciosu ºi-am rãmas printre atâtea icoane încât nu-mi
amintesc nimic despre amor ea poate da zidurile erau reci
iarba umedã zicea acolo sub noi erau douã
morminte dar ce mai contau pe lângã trupul ei fierbinte ºi ud

în interesul obºtei osteniþi la gura izvorului doar
cascada ºi brazii
Lumen Christi
iubire de nici þipenie de oameni ºi dincolo
de legi am fãcut pe rând dragoste cu Dumnezeu
sau cu el între noi
pânã seara

pãstrez ºi-acum baticul ea a renunþat la toate icoanele am
aflat dupa 7 ani cã avea un copil
Spiritus Sanctus
de-atunci vomit în fiecare zi
la vecernie


Joaca de-a cum a fost sã fie


spun azi printre riduri
ca un copil aº râde ºi ieri ºi-alaltãieri

chipul meu e târziu ºi alb de spaime
când mã joc de-a-nãlþatul treaptã cu treaptã

te urci dupã mine
îmi priveºti coasta
ºi-þi faci culcuº la pervaz

(El are mereu pielea roz
Tatãl l-a-nvãþat sã se Înalþe
apoi sã coboare ciclic
înaripat cu Spiritus Sanctus)

noi ne jucãm simbiotici
de-a-nãlþatul pe undeva
copii fãrã minte
rupem în urmã
treaptã cu treaptã



S-a tãiat capul plecat



Tata lucra mobilã pentru bogaþi.

Oameni.
Oamenii mãnâncã, ucid, ucid fraþi. Lumea lor a apus.

Lumea.
Lumea este aici unde sunt stoluri, crânguri, muºuroaie de furnici.

Oameni.
Pentru oameni, lumea nu e-ncãpãtoare de când tata, de când

tata a rãpus mesteacãnul cu ramuri plângãtoare.


Aval

smulgea maluri agãþându-se pietre rostogolea

târziu

izvor gângurind pârâu sculptând coclauri

estuar lin curgea amonte ba
strãbuni cer de ape marea aproape

târziu

râul tãcea.


Te ploua nepermis
-tehnici de (ne)rezistenþã-

nu-þi place gustul pãmântului
nu pentru cã ieri te-a plouat
nepermis
cu noroi

te vedeau ca pe-un monstru
ale tale femei fiecare c-un vis
nãpârlit în coºmar


stai întins la
rãscruce
ºi murirea-þi prelinge pe buze pãmântul amar



Domnul m


cutreier doar pe-ntuneric
oamenii mã fixeazã cu privirea ºi mi-e fricã
îmi tremurã la-nceput buzele apoi genunchii
noaptea ei nu vãd asta ºi-mi spun în continuare
domnul m

acasã singura luminã este la televizor
difuzã ca mimica feþei
n-am rãspunsuri pentru nevastã ºi copii
mã calmez când mã sãrutã de noapte bunã
ºtiu cã-i aºa mã simt întreg ºi devin o forþã
pe lângã noapte care este
nimic

nimicul nu-þi poate face decât nimic
spaimele dispar pânã la ziuã
atunci dorm sau mimez somnul
sã evit oamenii mi-e fricã de ei
îmi tremurã la-nceput buzele apoi genunchii
dar eu dorm ºi despre mine se vorbeºte în continuare cu
domnul m

astãzi mi se pare cã ieri n-aveam motive de panicã
nici alaltãieri
totuºi azi mi-e fricã
ºi mã-nspãimânt gândindu-mã la mâine
mai ales la poimâine
n-am învãþat cã mâine va deveni ieri ºi cu toate astea
iubesc
iubesc oamenii cu rãutãþile lor
dar mi-e fricã

este ca atunci când adori câinii însã nu te-apropii
nu pentru cã te pot muºca
ci pentru cã latrã
îmi tremurã la-nceput buzele apoi genunchii
nu ºtiu sã zic bravo puiule
nu mã simt stãpân

aºadar
mi-am ºters ziua cu desãvârºire din existenþã
consum doar 12 din 24
de fricã voi trãi dublu pierzând rând pe rând
oamenii care mã numeau
domnul m.


Am vãzut cã era atât de mãrunt


atât de mãrunt
pentru a þinti ceva
dar a sintetizat nimicul
cu dreapta rãnitã de spinii trandafirilor
ºi a ieºit de-o carte

cea mai frumoasã
despre zbor
zborul acela galben
de luminã ºi lut
pentru care se nãscuse cu aripi

aripi
atât de mãrunte
numai bune
de þintã



montecristo
-tehnici de (ne)rezistenþã-


Cãutam cãrãri în miez de noapte.
Stelele alergau dezmãþate,
carele, ursele,
parcã jucându-se cu mine de-a v-aþi ascunselea.
Când pierdeam,
dormeam în Taj Mahal-ul meu de stânci.
Odatã mi-am pus hamacul într-un brad.
Oh, doar noaptea miroase a Facere,
gândurile sunt limpezi ºi ai ocazia sã te iubeºti.
Dar asta era de mult.
Construiam podeþe ºi montam cabluri
în zone abrupte.
Pe-acolo cãdeam des,
tãvãlindu-mã cu frunze,
îmbrãþiºând pietre;
un casanova excitat,
cu gura plinã de pãmânt ºi trupul mângâiat.

Dar cu adevãrat,
s-a-ntâmplat de mult jocul de-a ciaþa.
Am întâlnit mistreþul,
o femelã fãrã colþi de argint,
speriatã.

Sãrutam zãpada cu buze fierbinþi
ºi picãturile mã sãturau.
Acolo pe vârf gândurile sunt limpezi.
Aºa m-am îndrãgostit iremediabil de mine;
îmi dãruisem toate visele.

Eram un ciudat.
Cei ce pãºeau pe podeþe,
cei ce se prindeau de cabluri,
cei ce cãdeau,
mi-au spus:
„omule cu mistreþul, te numim
montecristo”.

Dar asta s-a sfârºit nu ºtiu când,
iar eu m-am întors.
Port urmele sfinxului,
nu pot lãcrima la urse,
n-am poftã de mine
sau când mã încerc, mi-e greaþã.
Acum sunt un vãduv bãtrân nereticent,
mi-e idol murirea
ºi pribegesc în rezistenþã.

Pretutindeni gladiatori;
unii mã numesc în continuare,
din milã,
montecristo.



3. « n » mobil



« n » mobil


Adâncul are un punct. Faþa te
arde ºi pleoapa se-nchide în lavã, dar este, îl poþi
atinge, nu ºtii mai nimic, te-nghite
ºi-atât.
Dai pagina, transpiri, te-ncrunþi, este
ºi punct.

Pietre de foc nu le poþi numãra,
cad pe lângã tine habar n-ai de unde,
pe lângã tine cad sã tot dai pagini, nu cã
te-ar cruþa (acolo se face risipã). N-ai sã vezi
înaltul; doar un teanc de pagini
cât înaltul stâncii de foc.

Transpiri, te-ncrunþi, adâncul arde, pietre
cad fãrã sã te-atingã, muºti, rupi file, dai cu ele de pereþi,
pietrele de foc nu cad în adânc aºa
cum te-ai fi aºteptat. Punct. Te ocolesc ºi cad
undeva.
De-acolo stânca, aceeaºi, face
risipã de dragul feþei tale schimonosite.



Cristi Iordache
(montecristo)


a se pãstra grafia autorului