Eseul de faþã aratã o serie de reflecþii filosofice privitoare la moarte, de la cele mai vechi timpuri pânã la Heidegger, mai exact, de la concepþiile lui Platon ºi Aristotel, trecând pe la Descartes, Montaigne, Kant, Hegel ºi Nietzsche, Husserl ajungând la Heidegger. Eseul porneºte de la urmãtoarea întrebare: poate sã aibã filosofia ca obiect de cercetare acest de negândit care este moartea? Cu alte cuvinte, putem sã înþelegem ceea ce pune capãt oricãrei înþelegeri, gândirea a ceea ce aneantizeazã gândirea însãºi? Dastur încearcã sã rãspundã la aceste întrebãri cu ajutorul teoriilor filosofilor menþionaþi.

            Moartea nu poate fi dominatã prin gândire. Ea reprezintã pentru fiecare dintre noi sfârºitul lumii iar ideea cã ne putem elibera de angoasã, de a exista, prin raþiune, este o amãgire. Trebuie sã depãºim starea de ascundere, starea de ataraxie ºi sã vedem de fapt, cã tocmai angoasa morþii stã la baza tuturor bucuriilor ºi a tuturor fericirilor noastre.

            Ceea ce ne aminteºte de fiecare data Dastur, este faptul cã moartea este nonsensul absolut ºi este clar cã noi nu putem scãpa de ea iar filosofia nu dramatizeazã moartea. Astfel Dastur ne propune sã redãm morþii întreaga ei dramã. Nu trebuie sã fugim de ea ci trebuie sã o asumãm ºi sã ne deschidem prin intermediul ei existenþei. Inþelegând moartea ca nefiind pedeapsa unei greºeli ci ceea ce ne permite sã fim loc-de-deschidere, Dastur face apel la râs, considerând cã noi prin el întreþinem, în mod paradoxal, raportul cel mai authentic cu propia mortalitate. Iar râsul este singurul care ne elibereazã de apartenenþa la lucruri “ Cel care nu ºtie sã râdã – ºi mai întâi de el însuºi, de mãrunta sa existenþã demnã de milã – nu poate, prin urmare, sã fie în mod autentic uman.”

            Idealismul german a putut vedea în nemurire un “postulat” al unuei raþiuni finite în absolut ceea ce necesitã în mod intrisec o istorie; “ în divin o creaþie transcedentalã ºi în infinit semnificaþia finitului.” In acest sens Husserl a definit atemporalitatea adevãrului mai puþin ca un mod al acestuia de a exista în afara timpului, cât ca o omnitemporalitate, ca un mod specific al temporalitãþii însãºi; iar Heidegger, la rândul sãu, a arãtat cã timpul constituie orizontul înþelegerii conceptului însuºi de fiinþã.

            Dastur pleacã foarte frumos de la Epicur, “ cât timp noi existãm, moartea nu este, iar atunci când moartea vine, noi nu mai suntem, ceea ce înseamnã cã nu este nimic pentru noi.”(Scrisoare cãtre Meneceu) ºi aratã cã din voinþa de a nu te supune unor lucruri naturale s-a nãscut importanþa riturilor funerare. ªi astfel se încearcã o definire a omului pornind de la aceste condiþii externe de doliu, asta pentru cã “ raportul mortului cu cei apropiaþi lui este foarte repede spiritualizat, doliul constând tocmai într-un proces de interiorizare a defunctului; iar ritualul funerar nu este altceva decât medierea vizibilã a acestui proces”.  Iar aici se naºte posibilitatea ca viaþa omului sã fie o viaþã în care morþii sunt idolatrizaþi ceea ce distinge esenþa umanã de cea animalã conform ºi afirmaþiilor lui Heraclit “ caracterul este daimonul nostru ”( frag. 119), este vorba de credinþa grecilor care credeau într-un daimon personal.