Conflictul de la Filarmonica George Enescu

O prietenã, care a fost la deschiderea stagiunii la Ateneu, m-a informat prin e-mail, pe la începutul lunii octombrie, de protestul instrumentiºtilor faþã de dirijorul Mandeal, protest ce a culminat cu izgonirea dirijorului ºi cu forme de manifestare de un grotesc neobiºnuit, “divulgate” în spaþiul public. Conflictul mi-a amintit de altã disputã, la fel de anostã ºi dezgustãtoare, ce a avut loc acum câþiva ani la Praga, atunci când renumitul dirijor german Cristoph von Dohnany, pânã în 2002 ºeful celebrei orchestre din Cleaveland, a fost pus pe liber de cãtre naþionaliºtii cehi din ºi dinafara orchestrei, care au dat dovadã de discriminare etnicã, atunci când n-au acceptat ca un cetãþean german, sã rãmânã ºeful definitiv al orchestrei naþionale cehe; un paradox antieuropean, regretabil!

L-am vãzut pe maestrul Mandeal la Festivalul Enescu 2009, unde atâþia oameni deosebiþi veniserã sã-l ascute la Sala Palatului. Prietenii mei, care-l ºtiau mai bine, mi-au spus cã e speranþa dirijoratului românesc, fiind, la ora actualã, alãturi de Horia Andreescu, unul dintre cei mai apreciaþi dirijori din þarã. Dupã impresiile de la Festival, sunt în mãsurã sã le împãrtãºesc pãrerea; n-am mai recunoscut orchestra filarmonicii, transformatã, ca prin farmec, de maestrul Mandeal.

Pãþania de la Ateneu pare generatã de un conflict clasic, vechi de când lumea ºi... orchestra, ºi anume, relaþia dintre dirijor ºi instrumentiºtii sãi. La prima impresie, un dirijor autoritar pare a fi un anti-democrat, de unde singura soluþie ar fi sã-i dãm la cap, mai ales în condiþiile actuale, când democraþia, atât de iubitã, e pe buzele tuturor, dar, din pãcate, este prost înþeleasã. Evident cã leaderul, ca dirijor ºef ºi ca manager, are tot dreptul sã ia hotãrârile impuse de funcþie ºi de calitatea audiþiei, chiar dacã acestea nu plac întegului colectiv. Dar, pânã la urmã, colectivul ar trebui sã fie foarte conºtient, dacã îi este mai bine sã se subordoneze, sau sã taie capete.

Neînþelegerile de acest gen sunt, din pãcate, destul de frecvente. Existã, în lumea muzicalã, o serie de drame ºi mai aprige, demne chiar de peniþa lui Dostoievski. Echilibrul relaþiei dintre dirijor ºi orchestrã nu vine de la sine ºi nici nu e uºor de realizat, mai ales când dirijorul este bun sau genial, dar dur ºi autoritar. Orchestra trebuie sã ºtie ce vrea ºi unde doreºte sã ajungã; trebuie sã aleagã între comoditate, mediocritate ºi faimã muzicalã. La faimã nu o poate duce decât un dirijor bun, iar marii dirijori nu sunt întotdeauna comozi, ba chiar mai dau dovadã ºi de câte un deficit de democraþie; ceea ce rãmâne, însã, este nivelul muzical, atins împreunã.

Sã ne îndreptãm privirea, în rândurile ce urmeazã, auspra unor mari orchestre, precum orchestrele simfonice din München ºi Berlin, cu genialii lor dirijori Karajan ºi Celibidache, pentru a vedea dacã e ceva de învãþat din trecut. ªi sã începem chiar cu probleme din ziua de azi, respectiv cu îndelungata disputã dintre orchestra simfonicã münchenezã, ajunsã celebrã sub bagheta ilustrului «Celi », Sergiu Celibidache, ºi actualul ei dirijor ºef, Christian Thielemann. Situaþia, nu numai cã se aseamãnã întrucâtva cu evenimentele de la Bucureºti, dar aratã cât de dãunãtoare poate fi o astfel de confruntare pentru orchestrã ºi cum poate afecta calitatea ei.

Thielemann la pupitrul orchestei lui Celibidache

Thielemann este un bun dirijor, dinamic ºi talentat, considerat actualmente steaua dirijoralã a Gemaniei, dar tare nãbãdãios ºi instabil. Pe unde a fost, a ieºit cu ceartã,la Nürnberg, în 1992, la Berlin, în 2004 ºi acum, la München, dupã cinci ani de zile la pupitrul acestei orchestre. Orchestra se simte declasatã, în comparaþie cu nivelul atins în trecut, sub bagheta lui Celibidache, Levine sau Zubin Mehta. În consecinþã, s-a rãzvrãtit, considerandu-se cam neluatã în seamã (ceea ce se întâmplã, în fond, ºi la Bucureºti). Thielemann, zice orchestra, este prea des plecat, dirijeazã alte orchestre, în loc sa fie mereu aici, cu noi, ºi sã ne cizeleze pânã la perfecþiunea de altãdatã. Mãrul discordiei a apãrut atunci când Thielemann a anunþat cã nu mai doreºte ca dirijorii invitaþi, care vin sã dirijeze orchestra în lipsa lui, sã aibã,în programele viitoare, lucrãri de Beethoven ºi Brahms, compozitori pe care doreºte sã-i dirijeze el însuºi, în exclusivitate. Deci, un drept de veto ºi cenzurã. Semnatarii de contract de la Primãria oraºului, ca dealtfel ºi orchestra, s-au rãzvrãtit împotriva acestui imperativ ºi au ameninþat cã, în aceastã situaþie, nu-i vor prelungi contractul. Pãrea cã cel care va pierde partida va fi dirijorul, ceea ce, însã, nu s-a întâmplat. Bine cunoscutului Thilemann i s-a oferit peste noapte conducerea renumitei orchestre din Dresda, pe care a acceptat-o, iar orchestra din München a rãmas ca o consoartã pãrãsitã, cu remuºcãri dupã pierderea bãrbatului. Dacã Thielemann, cu calitãþile sale dirijorale remarcabile, rãmânea ºi dacã s-ar fi ocupat intens de orchestra din München, aºa cum ºi-ar fi dorit comunitatea, s-ar fi ajuns din nou, în numai câþiva ani, la nivelul atins sub bagheta lui “Celi”.

Titanii:  Celibidache ºi Karajan

De situaþii similare s-au lovit, în viaþã lor, ºi Celibidache, ºi Karajan, amândoi greci la origine; cu singura diferenþã cã Celibidache a avut de suferit în prima parte a carierei sale, pe când Karajan, la sfârºitul vieþii. Au fost diametral opuºi unul faþã de celalat. “Celi” a pierdut la tinereþe pupitrul orchestrei simfonice din Berlin, în favoarea lui Karajan, ºi, mai târziu, pupitrul orchestrei din Suedia. Situaþia a pornit tot de la o rãzvrãtire “democraticã” a orchestrei suedeze, care, dupã mulþi ani de convieþuire mai mult sau mai puþin paºnicã, s-a pronunþat împotriva dirijorului, aºa cum se întâmplã ºi acum la Bucureºti.

Karajan a cunoscut înfrângerea târziu, dupã ani de glorie alãturi de orchestra ridicatã de el. A ajuns, însã, la o interminabilã guerilã cu minunata orchestrã berlinezã, cu care realizase înainte acea uniune idealã dintre orchestrã ºi dirijor, acel corp unisonal ºi ideal (Klangkörper).

Karajan ºi Celibidache au rãmas în istorie ca o dualitate opozabilã, împinsã  în extremis, profund deosebiþi ca tip, metodologie ºi filozofie. De unit, i-a unit, însã, dorinþa de perfecþiune ºi de a atinge sublimul, fiecare în felul sãu: Karajan, vijelios, tumultos, ameþitor, nerãbdãtor, dând fãrã de rãgaz concerte, fãcând operã, regie ºi multe imprimãri; în plus, aviator activ ºi geniu financiar prin instinct. Bagheta sa dirijoralã ºerpuia agitatã, alteori moderatã, tinzând spre orizontalitate. Avea un legato specific, articulat prin gesticã, în crescendo, anunþând fortele ce urma sã vinã. Momente de neuitat!  Pe de altã parte, “Celi”, moldovean, aºezat, pãrintesc, sfãtos, pedagog, interiorizat, cu o filozofie aproape misticã, iubind tempii lenþi ºi interiorizaþi, respingând comercializarea muzicii pe placi de patefon si mai târziu pe disc. În afara acestei fobii, a rãmas proverbial pentru repetiþiile interminabile, pe care le impunea, pe bunã dreptate, orchestrelor strãine. S-a reîntors o singurã datã la pupitrul orchestrei lui de altã data din Berlin (1992), care i-a acceptat un numãr de ºase repetiþii penru Simfonia a 7-a de Bruckner. Suficiente repetiþii, din punctul de vedere al orchestrei, mult prea puþine, dupã pãrerea lui “Celi”. A fost nemulþumit ºi nu s-a regãsit spiritual cu orchestra. În concertele din München, dirija, în ultima vreme, într-unstil minimalist, cu puþine miºcãri ºi indicaþii, orchestra ºtia perfect ce avea de fãcut ºi dãdea impresia cã ar putea sã cânte chiar ºi singurã.

Celibidache, cu orchestra din München, Karajan, cu orchestra din Berlin, au arãtat cã idealul orchestrei perfecte nu se poate atinge decât prin muncã asiduã ºi îndelungatã, cu una ºi aceeaºi orchestrã. “Celi” a ridicat orchestra simfonicã din München la valoarea unui element simfonic singular, prin constanþa ºi perseverenþa cu care a lucrat la ea. A câºtigat instrumentiºtii, în decursul anilor, unul câte unul, nu neapãrat prin stilul autoritar, precum la tinereþe, ci prin apropiere ºi rãbdare. Nu a lãsat orchestra singurã sau pe mâna altor dirijori, pentru a se afirma, în acest timp, pe alte scene din strãinãtate. A adus, încet-încet, orchestra la nivelul capacitãþii sale muzicale, prin educaþie ºi convingere, prin revenire ºi insistenþã. I-a cerut, desigur, sacrificii ºi îngrãdiri, pe care orchestra le-a aceptat, de bunã voie ºi, în parte, din interes propriu. Simbioza ºi echilibrul la care a dus acest continuu feed-back au avut efecte uluitoare. Dupã “Celi”, au venit la conducerea orchestei Levine ºi Mehta, îmbogaþindu-i repertoriul. Problema lui Thielemann a fost plecarea repetatã în strãinãtate, concertând prea puþin la München ºi nearãtând prea mare interes pentru soarta orchestrei. Nu a ºtiut sã fie nici pãrintele ei spiritual, nici ºlefuitorul ei.

Dar niciun mare dirijor nu poate ajunge un adevãrat titan, dacã nu are norocul de a întâlni o orchestrã cu potenþial muzical mare ºi cu multã deschidere. Este nevoie de sensibilitate ºi înþelegere de ambele pãrþi: îmi dai, îþi dau, împreunã suntem mari. Titanii s-au împlinit ºi au excelat întodeauna cu ºi prin orchestra lor, pe care au cizelat-o, ca pe un adevãrat Stradivarius; ºi numai cine are parte de o asemenea întâlnire poate excela ºila pupitrul altor orchestre.

Concluzie: Dupã aceastã incursiune în istoria muzicalã ºi în lumea muzicii internaþionale actuale, sã revenim la oile noastre ºi la conflictul de la Ateneu. O concluzie solomonicã nu ar duce departe, rãul trebue tãiat de la rãdãcinã. Cert e cã originea conflictului rãmâne structura instituþionalã greºitã, datã Filarmonicii. O asemena orchestrã nu are voie sã fie bugetarã sau sã stea sub influenþa politicului. Trebuie gãsite forme juridice adecvate, de tipul unei fundaþii particular-publice, neimpozabile ºi care sã nu permitã amestecul politicului, subvenþionatã, în parte de sponsori particulari, în parte de stat, fãrã ca aceºtia sã aibã drept de veto. Având un consiliu de conducere (de administraþie) alcãtuit din personalitãþi de prim rang ºi un ºef de fundaþie, cu drepturi de control asupra dirijorului ºef ºi managerului, aºa cum se procedeazã în lumea înteagã, mai ales în caz de funcþii cumulate, ca în situaþia domnului Mandeal. Dirijorul ºef, ales mai întâi pe o perioadã limitatã, trebuie sã aibã dreptul de a-ºi alege personalul conducãtor în orchestrã ºi de a stabili remuneraþiile, dupã capacitatea ºi aportul fiecãruia. Cei plãtiþi mai prost au opþiunea de a pleca ºi de a elibera locul altora, dacã nu ajung sã fie instrumentiºtii de primã mânã, de care are nevoie orchestra ºi viaþa muzicalã româneascã.

Vladimir-Florin Niculescu
17.10.2009