(Fragment roman) Trecuse arogant si nepasator rapidul de Bucuresti. Nu oprea în satul acela insignifiant, pierdut în câmp. Gara ramasese goala. Ion plecase direct acasa. Se facuse de râs la tot satul: îi fugise „mireasa” înainte de cununie. Care cununie; nici nu a vrut sa-l cunoasca, macar. Probabil a dorit, totusi, daca venise pâna aici, dar ceva o facuse sa se razgândeasca. Ce mai conta, oricum toti or sa râda de el. S-a zis cu visul lui de a ajunge primar. Dracu o sa-l mai voteze. Nu mai avea nici macar salul, ca sa aiba o dovada ca tipa a venit si sa le poata încropi o poveste credibila, amicilor. I-ar fi aburit el în vreun fel. Pe nebuna aia de cersetoare, daca o calcase trenul,.. el nu avea niciun amestec. Îi strigase doar, sa fie atenta si sa se fereasca. Dracu sa o ia; nu-i trebuiau lui probleme. O sa se faca ca nu stie nimic. În fond nu fusesera martori pe acolo, care sa-l fi vazut scuturând-o zdravan si sa-l scoata vinovat. Ia stai! Daca a fost cumva o lucratura a cuiva, ca sa îl discrediteze?!! Vreunul care îi e contracandidat?!! Opozitie n-au în sat. Toti sunt în acelasi pardid. Oare? Mai sunt si din aia care nu sunt înscrisi în partid. Daca e vrunul agentul opozitiei si la alegeri...pac, apare si el? Unul care-si doreste sa fie primar. De, Primar: om de vaza, respect nene de la tot satul, plus foloase, foarte cuvenite. Trebuie sa analizeze situatia. O saptamâna o sa stea în casa si o sa faca pe suferindul. O saptamâna e prea mult, ce dracu sa faca acasa o saptamâna, ajung si trei zile. Trei zile plângi la mort, asa ca una singur e suficient. La nevoie îi trage si-o lacrima; are efect, în special la muieri. Între timp o sa-si chibzuiasca bine un plan de bataie si afla el care a fost ala de i-a facut-o; mama lui de nenorocit. Peste câmp alearga o femeie cu o sticla de votca la subsuoara. Habar n-are ca trecuse moartea atât de aproape de ea. Îsi înhatase sticla cu votca de pe peron si o luase la goana. Eva strânge sticla cu putere sub bratul îndoit. Mâna se înclestase pe gâtul sticlei, lânga dop; bratul îi amortise. Lichidul din sticla se clatina la fiecare pas. Pasii Evei se clatina si ei printre brazde; se ducea spre locul unde stia ea ca fusese santul satului. Ochii ei nu privesc însa într-acolo, ci spre pamânt la picioarele care i se împiedica de bulgari. Bulgarii sar si se sfarâma. si bulgarele ala greu si dureros din pieptul ei sarea, dar înca nu se sfarâmase. De ce dracu’ se întorsese ea aici? Nu poate sa priceapa. De tâmpita! Altfel nu-si explica ce o apucase sa porneasca la drum, înitial fara tel precis si totusi sa se trezeasca aici. Probabil ca fusese beata moarta. Mai mersese întâi si la Ion. Ce crezuse, ca va fi primita cu flori? Ca o sa-i zica ala: “Bine ai venit, fa, eu te-am asteptat”? Ion, singura amintire limpede precum coniacul, ala bun. Nu disparea oricât de multa votca si-ar fi turnat pe gât. Refugiul ei preferat este în sticla. Acolo e întotdeauna cald, daca sticla e plina si se topesc toate problemele, uite asa, la comanda. De câte ori se rotise pamântul de la plecarea ei? Cine putea sti! Pamântul se rotea întotdeauna prea repede. Da, da. Prea repede. Stie ea ce zice. Îi fuge mereu de sub picioare. Cum ajunge sticla la jumate, fuge. Sticla trebuie sa fie mereu plina. Asta este raspunsul la toate întrebarile, pe care mai bine nu le pui, ca tot nu-ti mai folosesec. Sticla trebuie sa fie mereu p-l-i-n-a. Eva se opreste lânga ceea ce fusese cândva santul satului: doua maluri sterse. Sus, cerul si luna atârnata de stele. Jos, câmpul ce nu avea de ce sa atârne, poate numai de noapte. Iarba este uscata, fructele ciulinilor rânjesc în tufele tepoase; au si ele tepi pentru agatat. Daca nu au de cine, se agata de vânt. Mintea Evei se agata de trecut. Trecutul este plin de morti; unii morti de-a binelea, altii în asteptare, dar nu printre gândurile ei. Ca sa nu o mai tulbure amintirile, le îndesase în sticla cu votca ce-o dadea pe gât. Vântul îi scuturase aburii bauturii si amintirile ieseau acum afara, vijelios, ca duhul din poveste. Povesti! Atâtea povesti. Aici a fost!.. îsi zice Eva. Aici era coliba Babei, ceva mai încolo, cocioaba mamei Tinca. Nu a mai ramas nimic în afara de ciulini. Ciulinii fusesera aici dintotdeauna. Eva tine în mâna dreapta salul mototolit pe jumatate. Îl priveste si îsi da seama ca este salul ei pierdut printre frunzele uscate ale unui copac batrân, cândva, în tineretea ce parca nici nu existase vreodata. Copacul cu frunze în forma de inima, dintr-un parc din orasul acela strain. Acum îl are din nou în mâna ei. Franjurile i se încurcasera printre degete. Degetele încercau sa se desfaca. Mintea desfacuta din aburii betiei întelesese în sfârsit, ca Ion fusese cel care zbierase la ea în gara. Eva nu pricepe însa, cum ajunsese salul ei la Ion!?! Ion nu o recunoscuse când batuse la el în poarta. Nu o recunoscuse si nu o lasase nici macar sa-i vorbeasc?. O gonise amenintând-o cu cei doi dulai care o latrau de dupa gard: - Cara-te cersetoare împutita! Ce-ai venit, fa, aici?! Valea, vagaboando ca pun câinii pe tine! Ce la mine-i azil pentru betivi? Asa îi vorbise. De unde avea Ion salul ei?! Eva îsi pune fata în sal si plânge. Nu stie ce-a apucat-o sa plânga cu adevarat. De mult lacrimile erau, pentru ea, doar un argument stradal, pentru înduiosarea celor potential milosi. Lacrimile uda salul trezind mirosuri vechi. Parfum de flori de salcâm, dar si urme fade ascunse printre fire: alcool si fum de ierburi. Eva se trezea si ea. Ce-si aminteste? Ameteala care o cuprinsese la vederea luminilor orasului. Orasul acela gigant. I se paruse ca ajunsese în rai. Un rai zgomotos si sclipitor. Altceva nu mai vazuse în afara de noapte, cât timp a stat acolo, în oras. Doar aeroportul; la plecare fusese o zi însorita. Pâna la aeroport o dusese duba politiei. O duba fara ferestre. Nici camera unde o tinuse închisa madame Claude nu avusese. Câti ani avea când ajunsese acolo? Poate paisprezece sau poate nici nu îi împlinise. Dintii mari, bombati si luciosi ai lui madame Claude împingeau lateral colturile buzelor îngrosate cu silicon. Madame Claude zâmbea. Gura îi era o felie de pepene rosu. Pe acolo nu se prea manânca pepeni rosii, numai pepeni galbeni. Li se spune melon; asa se numeste si o palarie. Madame Claude chicotea cu vocea ei ragusita, de fumatoare, la urechea domnului cam copt, ce purta un melon pe capul lucios. - C’est mignonne cette petite roumaine! Elle est très jeune. La plus jeune des toutes mes filles. Ochii domnului cu melon, ce scaparasera printre zbârcituri ca o bricheta, se rotunjira si se aruncara lacomi pe decolteul Evei si apoi mai jos. Mult mai jos. - Oui,.. oui!… Confirma barbia ca o strachina ciobita si nasul împins înainte al domnului cu melon. Limba lui plescaia saliva. Madame Claude nu era frantuzoaica, dar madame Claude avea acte legale, ca orice cetatean. Eva nu avea niciun fel de act. Eva fusese adusa clandestin: o afacere ce trebuia ferita de ochii politistilor ce scotoceau peste tot. Fusese încuiata într-o camera de la subsol. Camera nu avea ferestre, doar o lumina rosiatica se scurgea din plafon peste rosul asternutului. O oglinda neagra se casca pe un perete si strâmba imaginile. Cum ajunsese ea, acolo?! Pamântul uscat si prafos i se prinsese de palme. Palmele îi sunt ude; îsi sterge cu ele lacrimile de pe fata. Fata i se mânjeste cu tarâna si se înnegreste. Unde sa se mai duca acum? Eva scoate dopul sticlei. Mâna îi tremura; si sticla tremura. Duce sticla la gura si bea. Nu e nevoie sa înghita, votca se descurca singura, stie drumul. Se lungeste peste brazda. Luna o acoperi cu umbra unui tufis de ciulin. Eva nu mai era; pamântul sforaia încetisor. Se facea ca redevenise o fetita cu parul câltos ce se juca în noroiul din mijlocul drumului. Nu era un drum, ci un fel de sant care se strecura printre colibele de chirpici. Dupa fiecare ploaie, acolo se aduna apa. Apa se facea noroi. Noroiul se usca si se facea praf. Praf se faceau si visele celor care locuiau acolo. Dar asta nu îi împiedica sa viseze. Visele lor erau simple: mâncare si bautura pe saturate; sexul era gratis si usor de gasit. Eva nu se juca singura, era si Ion. El nu era de-al lor. Parintii lui Ion aveau casa în centrul satului; parintii lui Ion aveau o casa, nu o coliba. Dupa ce ploua, Ion venea aici sa se joace. Numai aici, în sant, se aduna apa multa. Bateau apa cu picioarele si tipau de placere. Stropii le sareau pe fata. Fata cu picatele devenea foarte caraghioasa. Copiii râdeau. Coliba Evei era pe jumatate sapata în pamânt. Era mai simplu asa, daca mureai, erai pe jumatate îngropat, glumea pe vremuri Baba. Acolo locuise Baba, o batrâna careia îi spunea asa tot satul. Ea o gasise pe mama Evei pe câmp, lesinata de foame si gravida. O luase la ea si îi purtase de grija. Mama Evei nu vorbea, nu stia cine este si de unde vine. Privea doar dincolo de oameni si obiecte, undeva anume sau poate nicaieri. Eva se nascuse aici, în coliba. Mai fusesera acolo, ceva mai departe, câteva case din chirpici. Nu erau sapate în pamânt ca a lor, erau lipite de suprafata lui; lipite cu balega si noroi. În fata caselor se facea foc de lemne si deasupra lui se punea un ceaun pentru pregatit mâncarea. Undeva mai departe fusese o padure de salcâmi. Se furau lemne de acolo. Copiii se jucau cu totii afara, iar seara se adunau în jurul focului facut de Baba. Coceau porumb de furat. Boabele trosneau pe jar. Gurile copiilor erau mânjite de cenusa. Baba le spunea povesti. Multe povesti cu zâne si vrajitoare. Cei doi dinti din fata i se miscau odata cu limba. Când povestea despre vrajitoare copiii se uitau la ea, dar de ea nu le era frica. Baba era o vrajitoare buna. Mama Evei se comporta ciudat când era luna plina: începea sa urle ca lupul. Oamenii spuneau ca probabil o chemau vârcolacii. În rest era linistita, statea într-un colt în fundul colibei si torcea lâna. Baba o învatase sa toarca. Torcea lâna în fire atât de subtiri ca ai fi zis ca-s de matase. Lumea vorbea ca-s vrajite cu farmece de vârcolac sub luna noua; bune de atras barbatii. Tocmai de aceea îi aduceau lâna la tors femeile, în special cele care-si cautau sot. Eva mai crescuse. Picioarele i se înaltau din noroi, ca la barza, dar nu semanau cu picioarele de barza. Erau frumoase. Maica-sa îi facuse si ei un sal dintr-un rest de lâna. Deoarece lâna nu fusese destula, torsese firul atât de subtire, încât se vedea doar în lumina. Atunci stralucea. Salul ei era cel mai frumos obiect lucrat de maica-sa. Baba facu focul ca de obicei. Copiii se asezara repede lânga el, asteptau o poveste; poate cu regina focului, ce-si avea împaratia în adâncul pamântului; acolo totul e construit din flacari si jar. Cerul însa începu sa se învârteasca în jurul lunii ca un câine negru-n jurul cozii. Luna disparu înghitita de întunericul ce se pravali brusc, din înalt. Baba nu-l mai putea tine în spate; era atât de greu... Aerul îi astupase narile si gura ca un dop. O gheara ciudata i se-nfipsese în coasta stânga si o strângea. Durerea era rosie si ardea ca focul, foc peste care se pravalise împroscând scântei cu traiectorie de stele cazatoare. Flacarile i-au facut repede vesmânt, jarul încropi un tron, lumina focului îi auri fata. Parea o imagine din povestile ei. Inca de mult copiii credeau ca Baba venise din basme. Copiii tipau: Baba e regina focului, regina focului! Oamenii au sarit sa o ridice. Au îngropat-o în câmp, aproape de coliba. Copiii nu au crezut ca murise, ci doar plecase în palatul ei de sub pamânt unde era, cu siguranta, regina. Mama Evei a ramas acolo, lânga mormânt. Urla iar ca lupul si a disparut chiar din acea noapte. O cautasera peste tot. Un satean ce fura lemne, ca de obicei, vazuse un lup alergând prin padurea de salcâmi. Îl luase cu o senzatie de frig pe mijlocul spinarii, pe el, om zdravan si curajos, ceea ce însemna ca nu-i de gluma. Oamenilor nu le era frica de lup, doar de vârcolaci. Pe Eva au luat-o vecinii; una, mama Tinca. Unde-s copii multi, nu mai conteaza numarul, dar conteaza un ajutor în gospodarie. În coliba Babei nu mai statea nimeni; ziceau unii ca se aduna noaptea, când e luna plina, acolo, vârcolacii. Eva si cu Ion nu se mai jucau în noroi, timpul lui trecuse. Talpile altor copii plesneau acum noroiul. Noroiului nu-i pasa cine-l plesneste, el riposta ca întotdeauna, cu stropi. Trecuse timpul copilariei pentru Eva; începuse munca. Ion mergea de-acum si el la câmp; câmpul trebuie sa fie lucrat. Eva se strecura printr-o gradina de meri si apoi prin lanul de porumb pândindu-l pe Ion. Când era singur, venea lânga el si îi dadea mere furate din gradina. Ion fiind gurmand, mânca lacom, plescaind: - Nu poti sa mai aduci si altceva? Macar niste pita, numai zic de slana, spunea cu gura plina de carnea dulce-acrisoara a marului ce-i mustea printre dinti. Ochii îi straluceau doar imaginându-si pâinea pufoasa, proaspat scoasa din cuptor si o bucata de slanina lucioasa, mirosind a fum si usturoi. Seara, uneori, Eva se ducea în padurea de salcâmi. Spera sa o întâlneasca acolo pe maica-sa, dar maica-sa nu a mai venit niciodata. A venit Titi Bosu’ în sat; fratele mamei Tinca, cea care o primise în casa. Avea capul ras si o figura aspra de om care a facut puscarie. O privise lung, cercetator, ca pe vitica altuia dusa la târg pentru vânzare. Nu zisese nimic. Au susotit doar el cu sora-sa Tinca si cu barbat-su, noaptea, afara. - Asta-i ce-mi trebuie mie. Ti-o platesc, îi zisese Titi cumnatului. - Nu ti-o dau! sari sora-sa ca arsa. - Taci muiere, nu fii tâmpita! o repezi barbat-su. Cuvântul bani îi ciulise urechile si-i aprinsese ochii. Se si gândea câte sticle de bautura ar putea sa-si cumpere de la cârciuma. Marul lui adam din mijlocul gâtului, deja începuse sa se miste în sus si în jos pompând, saliva. - Ce o sa faci cu ea aici? îi zise frati-su cu glas scazut. – Asta face repede plozi si fara barbat. Îti zic eu. Îi lucesc ochii-n cap ca la mâte. Ce faci daca vine cu burta la gura? Poti sa o mai tii? - Nu vine, e fata cuminte. - Fata cuminte, ai mai vazut tu? - Poate oi marita-o? - Cu cine, fa? Cine ia asa o sarantoaca? Ce faci, o vinzi la tigan? Crezi ca i-o fi mai bine? - Nu stiu! - Vezi?! Eu am intrat într-o afacere. Va dau bani, ba, pe ea. Ce nu va trebuie bani? Îti ajung cumnate, banii pe care îi ai pentru baut si mâncare? Si îl privi cu subînteles. - Ajung, pe dracu! De unde bani,.. si se puse pe-njurat de toti Dumnezeii si Pastele si mamele, lor… - Si tu fa! N-ai nevoie pentru copii? - Da n-are decât trei?pe ani juma, mai încerca sora-sa. Se gândea ca banii o sa-i bea barbat-su, iar ea va ramâne singura cu toata munca si cu plozii aia mereu flamânzi si plângaciosi. Se saturase de atâta munca. Asa cu ajutor, mai se odihnea si ea ziua, ca noaptea venea barbat-su de la crâsma cu chef de facut plozi si o muncea pâna-n zori. El ramânea sa doarma pâna pe la prânz, când cerea mâncare si apoi pleca din nou la crâsma. Si tot asa, copiii curgeau, ca apa la vale. Avea deja zece. - E dezvoltata. Astea mici se cauta. O fac manechin: ce stiti voi ce-i aia! Se plateste bine si câstiga si ea o gramada de bani. Hai,…fie. O sa o iau data viitoare când vin. De a doua zi, barbatul mamei Tinca începu sa se uite lung dupa Eva. O urmarea cu ochii si cu mâinile. Venea lânga ea si încerca sa-i scormoneasca pe sub haine. Putea a bautura si a transpiratie. Mama Tinca nu vroia sa bage de seama; ea avea treburile ei. Ce-i pasa ce face barbat-su si asa se tinea si cu alte muieri din sat si tot nu-i era de-ajuns. Ea stia una si buna, nu mai vroia plozi; mai ales ca erau toti baieti, iar ea ramânea fara ajutor. Eva continua sa se vada cu Ion în padurea de salcâmi. Nu se priveau. Frunzele copacilor frematau la atingerea vântului, ochii Evei pâlpâiau sub pleoape, inima îi palpita. Tremurau si degetele dându-i frisoane în tot corpul, când atingeau mâna lui Ion. Gurile lor nu spuneau nimic, mâncau mere. Eva se întâlnise într-o seara, mai târzior, cu Ion în padure. Ion era suparat: Eva nu-i adusese nimic de mâncare. De ce naiba s-ar mai fi întâlnit cu ea, daca nu avea nici un folos? Eva îi promisese placinta cu dovleac, dar nu-i adusese nimic, nici macar o bucata de dovleac copt. Era îmbufnat si cu greu acceptase sa o tina de mâna. Barbatul mamei Tinca se tinuse si el ascuns de întuneric, în urma. Ion a plecat repede; se grabise sa se duca la masa. Când Eva ajunse în dreptul colibei parasite, barbatul Tincai o înhata si o târî înauntru: - Târfa, îi zisese. – daca spui la careva te omor! si o trânti jos. Pamântul era rece si colcaia de insecte monstruase, iar mintea Evei de spaima încetase sa mai gândeasca. Se facuse atât de întuneric... Peste trei luni veni Titi Bosu’ si o lua pe Eva. Îi promisese ca o sa ajunga top-model si o sa câstige o multime de bani. Nu întelegea Eva ce e ala un top model, dar se bucura ca o sa câstige bani. În casa de la marginea orasului, casa cu gard înalt de fier, prin care nu se vedea nimic înauntru, într-o zi, pe înserat, a venit doctorul. Un batrân cu mutra de betiv. Titi Bosu’ îl adusese. În camera mica fumul tigarilor se încolacea ca un brat de caracatita, sufocând-o pe Eva. Pe un perete îsi casca un ochi plusat spre încapere, un cerb de pe o tapiserie ieftina. Doctorul sta chircit pe vine, iar degetul lui noduros scotocea între coapsele Evei, imobilizata de Titi. Fata ei era rosie de rusine si umilinta. Si fata doctorului se înrosise; gâfâia. - Cum e? Îl întreba Titi Bosu’ nervos. - Gravida, dar se mai poate face avort. Numai ca te costa. Titi Bosu’ începu sa înjure. O lua de par pe Eva si o dadu cu capul de pereti. - Ce-ai facut, fa? Cine dracu a fost? Ochii verzi, de pisica, ai Evei fulgerara: - Cumnatu-tu! îi spuse printre dinti. Titi Bosu’ o lasa si începu sa înjure: - Mama… mamei lui… de hot! Mi-a furat banii. Îl omor pe ticalos! O sa pierd din cauza lui, o gramada de lovele. Totul s-a petrecut pe o masa de bucatarie... Se pusese si o patura în geam, pentru mai multa siguranta. O veioza statea strâmb pe un scaun. Masa era de lemn. Eva îsi înclestase unghiile în el. Devenise o planta în curs de a fi devorata. Simtea cum este rupta o bucata din ea si înghitita de galeata cu gunoi. Oare asa simte iarba când e smulsa? Ceva mai târziu, poate trecuse o luna, o masina neagra o duse pe Eva spre o destinatie îndepartata. Madame Claude era severa. Nu le lasa pe fete sa traga chiulul. Avea un caiet în care nota când aveau ciclu si le dadea la ore fixe pilule. Erau sapte. Doar ea si înca o fata Lalia, erau tinute ascunse. Se împrietenise cu Lalia, ai carei ochi scânteiau precum nisipul pe o plaja sub lumina lunii. Zâmbetul îi înflorea rar printre dinti, ca o floare de colt. Îi povestea Evei despre desert, vânt si stele. Vântul aduce racoare, vântul aduce furtuna si arsita. Vântul i-aduce si pe cei buni si pe cei rai, iar sub valurile burcai se pot ascunde atât de multe povesti, iar ea stia atât de multe,.. i le spunea si Evei. Eva asculta fascinata; îi amintea de Baba si de satul ei. Lalia era ca o planta din desert în mijlocul unui altfel de pustiu. Un pustiu unde oamenii sunt asemenea dunelor miscatoare si a furtunilor de nisip. Laliei îi placuse salul Evei si îl colorase cu un rest de praf din care îsi vopseau acolo la ei, hainele. Era putin pentru a-i da o nuanta închisa; suficient însa pentru a face ca salul sa capete viata. Culoarea vibra în lumina semanând cu apusul visiniu de deasupra padurii de salcâmi din satul ei. Lalia zâmbi. Trecusera aproape trei ani. Eva se strecura afara înainte sa se lase întunericul. Hoinarea prin oras. Orasul parea un cer rasturnat. Sus rasarea noaptea, jos se aprindeau stele. Acolo unde se nascuse ea, cerul avea stele în noptile senine, dar nu avea lumini pe pamânt, decât slabe luminite de la lampile cu petrol. Evei îi placea sa-si depene în minte povesti. Povestile cânta printre gânduri, daca le asculti si-ti leagana inima. Crepusculul aproape se stinsese în parcul din centrul orasului, într-un gri tot mai închis. Felinarele puneau pete de lumina galbuie, peste alei si banci. Copacii de gingko biloba îsi leganau frunzele. Aveau frunze frumoase, în forma de inima. Se apropia toamna, multe inimi-frunza erau presarate pe jos si calcate în picioare. Eva avea nostalgia tinuturilor ei. Oricât de urâta-i fusese copilaria, o lega locul, cu ciulinii lui, cu padurea de salcâmi înfloriti primavara si amintirea lui Ion. Îsi dorea sa auda cuvinte în limba ei, chiar daca erau aspre ca si pamântul uscat si se tânguiau uneori a doina. Gândurile ei hoinareau printre ciulini, gradina de meri, padurea de salcâmi si vorbeau cu Ion, româneste. Se gândea la Ion. Îi era dor de el. Dar ce fusese Ion decât o poveste traita doar pe jumatate. Restul fusese doar în mintea ei. si totusi ei îi era dor de Ion. De acel Ion din mintea ei, chiar daca nu era decât o constructie imaginara. Dar unde este diferenta dintre imaginar si real? Tot în minte. Nu îi fusese prea clar ce se întâmpla cu ea. Era bine, era rau? Ceea ce stia sigur, atunci, era ca scapase de foame. Putea sas mânânce cât dorea. Nici vorba de mamaliga dramuita, de ochii copiilor Tincai care-i pândeau fiecare înghititura. De noptile în care nu putea dormii de chioraitul matelor si se furisa afara sa mestece iarba. Foamea are forma pupilei, este cuprinsa în ea; se strânge si se dilata absorbindu-te total înauntrul haului ei. Simti cum stomacul arde si intestinele se frâmânta pâna la diaree de foame, la sensul propriu, jenant de dureros. Nu poate întelege ce înseamna foamea, decât cel care nu s-a saturat decât pe la pomeni, cu coliva. Eva învatase sa bea pentru a-si amortii mintea si trupul. Daca bea suficient de mult, amorteala devenea placuta, chiar foarte placuta. Eva începuse sa bea, mult. În fond te obisnuiesti cu toate, daca nu ai incotro. Se facuse târziu si a pornit în fuga spre localul lui madame Claude. salul i-a cazut de pe umeri, fara sa bage de seama. Un tânar o privea, nu pentru prima oara, fara a îndrazni sa îi vorbeasca; venea acolo pentru ea. Era un tânar rezident la spitalul din oras. Îl chema Dan si era din România. Era singur, destul de timorat de situatie. Ziua era în spital, iar apoi ramânea stingher; ceilalti aveau programul lor, prietenii lor si nu pre îl bagau în seama pe acest strain tacut. Asa ca nu îi ramânea altceva decât sa colinde orasul. Aici în parc venea des sa se relaxeze. O mai vazuse acolo pe Eva si stia ora la care obisnuia sa apara; o astepta ascuns printre copaci, cu o frunza de gingko biloba în mâna. Daca îti pui o dorinta sub un astfel de copac, se împlineste, îi spusese de mult cineva sau poate doar citise pe undeva. Dar nu avusese curaj sa se apropie de ea. Era atât de frumoasa! Se întâmpla totul ca într-un basm: aparea o zâna si apoi disparea. Parea ca se joaca cu inima lui. Era un timid, un visator, era un îndragostit de himere? Culesese salul Evei cu speranta ca aceasta va reveni sa îl caute si atunci îi va vorbi. Nu avusese curajul sa o strige, de parca sunetele i s-ar fi oprit în gât, moi, incapabile sa tâsneasca înainte pe urmele ei si sa-i opreasca fuga. Fata asta îl fascina, chiar daca pe el îl astepta o alta femeie acas?. Avea în ea atâta farmec, parea ireala ca o zâna din povesti. Simtea cum doar privind-o, îi tremurau picioarele. El a revenit multe zile la rând în locul acela, pâna în momentul când a trebuit sa se întoarca acasa. Si dupa aceea, de câte ori avea drum prin Paris, venea aici, la acest loc, ca într-un pelerinaj. Ea, nu a mai revenit niciodata. Când Eva ajunse la madame Claude, acolo era mare vânzoleala. Toata lumea se agita. Madame Claude se tinea cu mâinile de cap si se vaieta. - Quel malheur! O sa vina politia. Stiam eu ca o sa se întâmple asa... Lalia fusese gasita înjunghiata în camera, nu se stie de cine. Poate un client nebun, o razbunare sau o pedeapsa… Lalia îi spusese ceva, despre familia ei care se socotea dezonorata. Se gândea la sarmana Lalia ce se întorsese în desertul ei tacut, unde vântul risipeste cuvintele, pe care tot el le aduna-n povesti. Instinctiv Eva si-a dus mâna la umeri si atunci a realizat ca nu mai are salul. Nu se mai putea întoarce sa îl caute. Politia, care deja venise, nu o mai lasa sa iasa. Eva a fost luata cu celelalte fete pentru interogatoriu si apoi o data lamurita situatia ei, expulzata împreunas cu o mul?ime de tigani. Titi Bosu’ o asteptase la aeroport. Dupa aceea, totul a fost ca-ntr-un nor negru de ploaie coborât peste munte. Ea nu mai exista, doar întunericul si ploaia. Apa de ploaie curge la vale târând pietre si grohotis. Ea era ca acea apa care curge, se face noroi si înca aluneca mâloasa, pâna ramâne pamânt. Pamânt. Cu fiecare rid aparut pe fata, aluneca pe topoganul ghenei de gunoi, spre pubela; cu fiecare pahar de alcool baut, se scurgea spre canalul cu ape reziduale. Cu fiecare an, se prabusea tot mai jos pe scara din pivnita mucegaita si întunecata a vietii sale. Eva doarme pe pamântul gol. Îi e frig si-si strânsese trupul ghem. Luna îsi strângea si ea catrafusele de plecare. Se apropia rasaritul. Îl visase pe Ion. Venise dupa ea sa o caute. O recunoscuse în sfârsit. Ion o tinea de mâna în padurea de salcâmi. Mâncau mere. Era fericita. Casa ei era o gradina de meri înfloriti. Deschise ochii. Luna îsi proptise o ultima raza pe obrazul ei. O respiratie calda si domoala se simtea pe aproape. A întors capul. O lupoaica mare si alba o privea. Începu sa plânga. Toata viata ei îi trecuse prin fata; si ce vroia sa uite, chiar si ce uitase deja. Parcul acela, îngrijit, de acolo, de departe, copacul de gingco biloba cu frunzele lui in forma de inima, ochii plini de adoratie ai baiatului acela timid, ce o privea asuns dupa ramuri. Credea ca nu-l vede cum o spioneaza, dar ea îl vedea si se amuza în sinea ei; parea atât de caraghios. Ramânea atât de nedumerit si de disperat când ea fugea, iar ei îi placea sa se joace cu el, de-a povestile; dar nu l-a luat niciodata în serios. Acum îsi punea prima data întrebarea: ce s-ar fi întâmplat daca, daca barbatul acela întâlnit acolo în parc, ar fi intrat în viata ei. A înteles deabia atunci ca i-ar fi putut schimba viata total. De ce nu si-au vorbit? Destin. Toata viata ea l-a visat doar pe Ion. Pe acest Ion care o uitase demult. Acum nu vroia sa mai tina minte nimic, pentru ca nimic nu era de tinut minte. Lupoaica pleca. Eva se ridica si porni dupa ea. Alerga pe câmp înspre calea ferata. Apoi trenul trecu în viteza huruind. Un sal visiniu serpuia ca un fir de sânge printre pietrisul terasamentului. Peste câmp alergau doua forme albe spre orizont. În zare norii erau atât de coborâti încât pareau o padure de salcâmi. Undeva, departe, într-un parc, sub un arbore batrân de ginkgo biloba, un barbat grizonat privea visator, cu mintea întoarsa spre povestile tineretii. Pare ca asteapta... Ce? Amelia Mociulschi