Un cartof fierbinte face cat un pat cald ,  sau  Vântul e mai rece decat frigul, acestea  sunt vorbele de care isi aduce aminte Herta Müller, de la mama ei, deportata in Ianuarie 1945, de catre generalitatea sovietica, la munca silnica in Rusia.

Impreuna cu ea au fost luati cu japca de catre sovietici, majoritatea locuitorilor schwabi din satul banatean Nitzkydorf. Barbatii, cei care nu fusesera inca fortati de nazisti, sa intre in SS, au fost rechizitionati de catre sovietici pentru armata rosie, iar femeile, cu tinerii si copii din sat, au luat drumul catre lagarelor de munca silnica din gulagul sovietic. Explicatia data de generalitatea sovietica a fost asa-zisa vina colectiva a etniei germane, deci si a celor dinafara granitelor statului german, cum e cazul populatiei civile cu caracter rural din Banat si Ardeal, cat si restul minoritatii de origine germana, de la acea data pe teritoriul Romaniei.

Statul roman, slabit si deja incalecat de Stalin, nu a miscat un deget in favorea cetatenilor sai minoritari, lasandu-i prada inumanelor excese sovietice. Toti locuitorii satului, in varsta de 17 – 45 ani, in stare sa munceasca, au fost deportati la rusi, la munca silnica, in cadrul asa ziselor reparaturi de razboi.

Amintirile Hertei Müller imi trezesc amintiri propirii , fiind si eu, din partea mamei, de origine germana. Strabunicul meu August Ziegler, nascut in Germania, in Brandenburg/ Havel, a fost adus ca specialist de catre Regele Carol I in tara. Bunicii mei au locuit mai intai la Constanta, unde au avut mult de furca cu ocupatia rusa, din primul razboi mondial. Bunicul, care lucra la marina romana, i-a interzis bunicii sa vorbeasca nemteste in casa, cu copiii, ca sa nu ajunga la urechea administratiei ruse. Au avut patru fete si mai multi baieti. Doua din fete s-au casorit, una cu un Stefan Wiedmayer din Ploiesti, cealalta cu un Sittner, din Craiova. Stiu ca unchiul Stefan avea familie mare, in care se mai vorbea ceva  nemteste, unchiul Sittner insa era bocna, nu stia o boaba germana, si era roman get-beget.

Pe unchiul Stefan l-au adunat de pe strada din Ploiesti, cred ca prin 1947. O fala de barbat, tanar, inalt si frumos, avea vreo 39 de ani. Nu l-am mai vazut ani de zile. Prin 1952 ne-am trezit cu el in fata usii, acasa la Bucuresti. Arata ca un batran, zdrentaros, si fara un dinte in gura; a murit cativa ani mai tarziu de cancer. Cand si-a mai revenit, povestea de cele patimite in lagar. Tare frig, multa zapada si lipsa de mancare. Salvarea au fost rusoaicele ramase vaduve, care s-au aratat miloase fata de acesti nenorociti. S-au incropit fiecare pe langa cate una. Rusoaicele le fierbeau o zeama lunga de varza si o mancau impreuna, ca nici ele nu aveau mai nimic. Lemnele de foc le furau detinutii, din minele parasite. Multi nu au mai iesit insa cu viata;  se prabuseau peretii si tavanul peste ei, cand furau schelaria.

Cand unchiul Stefan s-a reintors in 1952 din Rusia, s-a intalnit la granita cu un tren plin de tineret, cu destinatie URSS. Ce faceti mai baieti ? Pai mergem la studii in Uniune. Nu stia ca in acest tren se gasea si propriul lui nepot, unul dintre baietii Sittner, din Craiova. N-a avut norocul sa dea de el. Ica Sittner, varul meu avea pe atunci vreo 16 ani, era unul dintre cei mai buni elevi din liceul din Craiova, tare istet si cu minte agera. A fost ales spre a fi trimis la studii in Rusia, dat fiind probabil si numele german. A fost luat pe sus, direct de la scoala si dus, fara de stiinta familiei, la un punct de recrutare, luand apoi drumul Rusiei. In Uniune nu l-a intebat nimeni, ce ar vrea sa studieze, a studiat ceea ce a vrut Uniunea,  in programul de rusificare. Dupa ani de zile,s-a intors ca politruc in misiune speciala in Romania. Nu l-am mai vazut, a evitat sa se intalneasca cu burghezii din familie, care erau parintii mei. Nu il mai chema Sittner, ci Korshakowski, dupa nevasta. Inainte de intoarcere a fost casatorit de catre organizatia pentru care lucra, cu o fata de a lor. Cand Ceausescu a rupt-o cu rusii si a devenit mare nationalist, politrucii ca de-alde Korshakowski, au devenit nedoriti si au fost maziliti din nou in Rusia, cu familie cu tot.Varul meu Ica avea intre timp doua fetite. O viata distrusa si fara de vina personala.

Cand am venit in Germania si am povestit in cercurile universitare de grozaviile pe care le-au facut rusii in Romania, cu populatia civila si cu  minoritatea gemana, am fost privit cret. Marea majoritate a intelectualilor tineri din acea veme era de stanga si ma acuzau de revansism. Nu se vorbea in acea vreme decat de grozaviile pe care statul nazist german le-a facut in Est si nimeni nu vroia sa auda de suferintelor milioanelor de oameni, de etnie germana, care au fost alungati din Polonia si din Cehia, care au murit in iarna lui 1945, fugind de rusi sau alungati de autohtoni. Si nici de soarta minoritatii germane din Romania, vinovata doar de faptul ca, cu sute de ani in urma, s-a lasat translocata din Europa de mijloc, catre teritoriile austro-ungare ale Mariei –Theresa, din Banat si din Ardeal, unde au devenit dupa 1918 cetateni romani. Politica de destindere a cancelarului Brand (1972 – 1974) nu avea nevoie de asemenea aduceri aminte.

Iata de ce gasesc formidabila literaturaHertei Müller si tematica ei si ma bucur din adancul sufletului de succesul avut, si de premiul Nobel primit. A adus in constiinta europenilor din apus si din rasarit acest capitol din istorie, de care pana de curand nu vroia sa auda nimeni.